Florile…

Femeile, of, femeile (sau femeile off).

Iubesc buchetele mari de flori.

Cu cat mai mare e buchetul, cu atat mai mare e ….dragostea lui.

Cu riscul de a trezi vreo rascoala, declar ca nu le inteleg rostul. Nici economic, nici spiritual, nici….etc.

Sa nu ma intelegeti gresit si sa nu reperati nici o urma de cinism in discursul meu. Imi plac florile, imi place sa le admir, insa in gradini, gradini cat mai mari si mai bogate. Cu radacinile ancorate bine in terenul fertil, savurandu-si roua de dimineata. Imi place chiar sa primesc o floare, insa una singura.

Au devenit usor un instrument social: le oferi cand vrei sa iti arati aprecierea, dragostea, sau alte asemenea sentimente, sau pur si simplu le oferi pentru ca asta vrei sa creada persoana repectiva ca nutresti pentru ea, fara macar o urma de adevar sau simbolistica.

Ganditi-va cand eram in clasa I. Cu cat ii dadeai flori mai scumpe invatatoarei, cu atat de aprecia mai mult, desi tu nici nu intelegeai macar de ce trebuie sa le oferi.

Sau poate chestia asta tine oarecum de latura sadica, nicidecum sensibila, a femeii: ’’tu mori si te usuci, eu sunt fericita si rasfatata’’. Schimb pe schimb.

Nu inteleg de ce ai oferi o suma, chiar maricica uneori, sa cumperi un buchet care, in cele din urma, nu iti va lasa in amintire si in casa decat petale uscate. Si sincer, nici memoria nu imi e cel mai de nadejde aliat incat sa pot spune ca imi voi aminti clipa vesnic….

Nu mai bine cumperi/primesti ceva comparabil cu frumusetea florilor insa ce iti va aminti in fiecare zi de momentul/persoana in care/de la care l-ai primit?

Cum ar fi pernutele de la dushky.

Nici nu stiam ca se poate picta cu textile iar nu pe textile!

Nici nu stiam ca macii pot creste in puf!

PS: Sa nu ma luati foarte in serios,  articolul e umbra unei imaginatii nehranita de cofeina.