Vestejire

Deși nu prea pare, e toamnă. Atât de toamnă, că mi-am adus aminte cum era pe când mergeam la școală. Nu-mi plăcea mai mult decât îmi place acum încadrarea în câmpul muncii. N-aș ști să vă spun de ce, am avut mereu note mari și premii cu coroniță, nu mă certam deloc cu profesorii, când luam câte un 4 era sărbătoare, îmi plăceau matematica, limbile străine și câteodată și limbașiliteraturaromână.

Scriam, mi-aduc aminte, compuneri care respectau regula început – cuprins- încheiere. Se pare că eram un mare talent în devenire, de vreme ce domnul profesor de română din clasa a V-a, alintat cu foarte puțin drag “șobi”, m-a  târât  invitat în fața unei clase de-a VIII-a, că să le citesc opera mea literară care urmărea, printre liniile unei pagini de caiet studențesc, povestea a doi nori.

Pe lângă nori, flori și animale, mai erau la mare modă anotimpurile. Prezentate că niște doamne, sau fete – după preferințe, aveau ba spice în păr, ba fulgi de cristal pe haine, ba lăsau în urmă miros de suc de pere. Le coloram, le îmbrăcam, le atribuiam puteri nelimitate. Nu făceau niciodată  rău, poate se mai ciondăneau puțin între ele. Deh, ca orice doamne care se respectă. Și tot ca orice doamne care se respectă, nu se prezentau în fața publicului îmbrăcate oricum. Nu. Să luăm spre exemplu toamna.

Avea mereu mantii colorate, buzele de-un roșu rubiniu, părul acaju cu nuanțe aurii. Purta chiar și coliere – mari, cu bile colorate, în nuanțe calde și din materiale fine, meșterite de către meandmine.

Arunca  priviri cochete și deloc lipsite de îndrăzneală. Le ținea în șah pe-ale ei surate, nu ceda rugăminților fierbinți pe care Vara i le adresa de prin luna lui Cuptor, nici scrisorilor cam reci și seci, expediate într-un plic de gheață de către puțin cam încrezuta Iarnă.

Sfârșit.

:)