Dar, povestea tezaurului de la Pietroasa nu s-a incheiat. Ca orice comoara importanta, nu putea avea parte de liniste. Mai spre seara am sa inchei povestea asta fascinanta a "Clostii cu puii de aur".
Dumineca frumoasa tuturor!

la fel si tie...dar oare s-a gasit toata comoara sau cine stie ce mai zace pe acolo si calcam pe ea fara sa stim...:) sau e ,,luata" de altii de mult timp

Duminica frumoasa tuturor!

Closca cu puii de aur
(continuare)
In 1867, se preconiza a se organiza Expozitia Universala din Paris iar Romania se pregatea si ea sa deschida un pavilion la aceasta expozitie de importanta mondiala. Avand in vedere calitatile si preocuparile legate de Tezaurul de la Pietroasa (sa nu uitam ca la Paris, Alexandru Odobosecu elabora in acest timp, monumentala monografie a tezaurului) Guvernul Romaniei i-a incredintat lui Alexandru Odobescu functia de Inalt Comisar pentru organizarea pavilionului romanesc la expozitie.
Era momentul ideal de a face cunoscut lumii intregi acest tezaur. Face cateva drumuri la Paris, primeste niste fonduri financiare remarcabile. In timpul acesta, in tara, asa cum s-a intamplat cu toate personalitatile marcante ale acestui neam, a inceput o puternica campanie de denigrare.
In Octombrie 1867, se inaugureaza expozitia iar vizitatorii au putut admira superbul si straniul TEZAUR BARBAR cum era denumit de presa vremii.
Asa s-a ajuns ca in scurt timp, marile state ale lumii, sa pronunte si sa respecte numele de ROMANIA (voi continua)

Te asteptam cu nerabdare.

Dupa incheierea marii expozitii mondiale, tezaurul a revenit in tara iar in iarna lui 1875, din Palatul Universitatii unde era expus tezaurul, acesta este furat.
Acest furt, are loc asemanator unor filme din ziua noastra.
Un student, cerceteaza din vreme locul si variantele posibile care sa conduca la sustragerea tezaurului fara sa poata fi prins. Hotul, a taiat parchetul in incaperea de-asupra tezaurului, a coborat pe o franghie si a sustras intr-o noapte, piesa cu piesa din tezaur, fara ca vreo usa sa fie fortata sau sa fie vreun zgomot care ar fi putut atrage atentia paznicilor. Dupa indeplinirea cu succes al furtului, studentul a diparut pur si simplu... (voi continua)

Hotul, studentul Universitatii, fugind de la locul faptei, pierde in zapada un vas de forma octogonala, care este gasit chiar ded un profesor care a venit mai de dimineata la scoala. Problemele incepusera sa se lamureasca atunci cand studentul Pantazescu, nu a mai dat pe la cursuri (si pana atunci, cat premedita furtul, ramanea ca un student constiincios, zi de zi si peste program, studiind asiduu pana seara... Avand deja o pista, autoritatile ii fac acestuia o pechezitie. Au scotocit toata casa (va amintiti? vorbeam de niste piese foarte mari...) deci, parea simplu de gasit. La un moment dat, studentul, pentru a elimina orice suspiciuni care se puteau abate asupra lui, se purta cat se poate calm si de firesc. Pentru a dovedi acest lucru, chiar s-a asezat sa cante la pian. (va urma putin mai tarziu)

Unul dintre comisari, avea sarcina ca pe ascuns, sa-i urmareasca studentului reactiile din timpul perchezitiei (multi tradeaza ori prin expresia fetei, ori prin gestica, vorbire, reactii atunci cand politistii se apropie de locul ascunzisului.
Asadar, unul din comisari era cu ochii pe el, ca pe butelie. N-a putut detecta nici mai mica suspiciune. Totul insa s-a naruit, cand studentul incepuse sa cante la pian. Pianul nu scotea noie ci...zdranganituri. Ca ars, acel comisar, a sarit la pian, a ridicat capacul si ce sa vezi?

Tezaurul zacea acolo, peste coardele de pian. Socul politistului a fost imens. Tezaurulm era acolo dar, facut bucati, bucati, maltratat sa poata incapea in pian.
Blestemul aurului lovise a doua oara, acest nemaipomenit de frumos tezaur!
Hotul odata demascat, este cercetat, judecat si condmnat. Locul detentiei este o inchisoare din Cozia. La o incercare de evadare, hotul este impuscat mortal. Closca isi aparase puii si de data aceasta. Si drama acestui tezaur inca nu se incheiase cu toate ca Alexandru Odobescu si un grup de restauratori, ii redaduse aspectul cat de cat asemanator cu cel original.

Intr0o noapte de Aprilie din 1884, in cladirea universitatii izbucneste un puternic incendiu. Autoritatile care pazeau de data aceasta tezaurul au fost pe faza deoarece banuiau ca intre incendiu si tezaur este o stransa legatura. Asa ca prima preocupare n-a fost stingerea incendiului ci... salvarea Tezaurului.
La sfarsitul lui 1888, la Paris se tiparea lucrarea lui Alexandru Odobescu. Din pacate, toata averea lasata de Generalul Odobescu se terminase de mult. Cea mai parte a averii se dusese pe studiile asupra tezaurului "Closca cu Puii de aur" O alta parte, se dusese pe ample sapaturi arheologice din zona Buzaului, unde spera sa gaseasca restul comorii si, de ce nu? alte comori "barbare".
Hulit de contemporani, haituit de creditori (averea se stinsese de mult) ca o fatalitate a tezaurului de la Pietroasa, Alexandru Odobescu isi ia viata la numai 61 de ani.

Tezaurul. nu-si gasise insa odihna. Evolutia istoriei zbuciumate, a facut ca statul Roman, datorita izbucnirii primului razboi mondial, a incredintat INTREG TEZAURUL ROMANESC ...rusiei
In 1917, acolo izbucneste Marea Revolutie din Octombrie... Alta oranduire si la ei si la noi. Dupa incheierea ostilitatilor, cand rusilor li s-a cerut TEZAURUL inapoi, ei au zis NIET. Este al poporului Sovietic!!!!!!

Dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, cu mare greutate, in semn de "fratie" intre popoare, in 1956 sovieticii accepta ca din intreaga avere a statului Roman, sa-i fie returnat un singur tezaur: "Closca cu puii de aur"
Toate incercarile lui Ceausescu de a recupera tezaurul Romanesc, au fost sortite esecului. Dupa revolutie, nimeni n-a mai inteprins nimic. Mare tragedie!

Din toata povestea asta incalcita, trebuie sa vorbim in incheiere despre un singur personaj, despre care nu s-a mai auzit nimic: albanezul Verussi.
Colaborand cu autoritatile statului, a fost iertat. Dupa zeci de ani, fara nici cel mai mic semn de intrebare, albanezul nostru a devenit cel mai mare antrepenor de constructii si omul cel mai bogat din tara. Interesant, nu? Gurile rele, spun ca Verussi si-a scuns tezaurul in doua locuri. Unul, pentru cazul in care este descoperit si unul....
Nimeni n-are nicio dovada. Dar multi martori spun ca albanezul, ulterior, s-a intalnit de multe ori cu celebri negustori de aur din Orient... Pai, sa-i fi tot ramas vreo 20-25 kg de aur...

George Calinescu:
" Daca adaugam sinuciderea scriitorului insusi si vicisitudinile tezaurului, desi totul PARE un sir de accidente comune, intaplarile concureaza la ideea unei povesti fantastice"

Aici se incheie PORTRETUL lui Alexandru Odobescu
Tot ce va sciu, nu este redactat anterior. Deci, scriu "live" si imi veti scuza multele greslei atat de exprimare cat si gramaticale. Importanta este insa relatarea, pe care cred totusi ca ati inteles-o. Subiectul a fost greu si voiam sa va transmit cat mai multe informatii.
La revedere, domnule Odobescu!

Ca de obicei,ne aduci informatii extrem de bine documentate,interesante si de captivante!O poveste de retinut!

Am ales pentru voi un PORTRET mult mai putin cunoscut, iar unele dintre voi, s-ar putea sa ganditi : "Ce naiba? ăsta a luat-o razna!"
Si totusi, suntem pe un site de artisti mestesugari printre care se gasesc si cateva fete, interesate nu numai de arta bijuteriilor handmade, ci si despre istoria bijuteriilor sau pietrelor pretioase. Personajul nostru nu a fost bijutier, in schimb, a fost un versat cunoscator al pietrelor pretioase si s-a implicat chiar in afaceri de profil. Sa nu va mai spun ca acest simpatic personaj, a trecut ca o boare pe langa noi in scoala dar nu s-a prea insistat asupra lui. Si era cunoscut nu ca bijutier sau cunoscator de pietre pretioase, ci ca CEL MAI DE SEAMA ENCICLOPED ROMAN la acea vreme, unul dintre cei mai inteligenti oameni de atunci si un recunoascut DIPLOMAT de exceptie, care a bantuit pe la marile porti ale lumii, a stat la masa cu regi, imparati renumiti ai multor imperii. A cunoscut multe limbi si de aici i s-a tras si meseria de translator si/sau traducator. Acest peronaj a tradus in romaneste si... VECHIUL TESTAMENT ! Nu se mai vorbeste despre el. Eu, nu incerc sa-l reabilitez dar merita sa va spun cateva cuvinte despre el, mai ales ca a avut o viata nu numai tumultoasa ci si... haioasa pe alocuri.

PORTRET:

NICOLAE MILESCU SPĂTARU
(zis si "Cârnul")

" Era un boier, Nicolae Milescu Spatarul, de la Vaslui cu mosia lui, prea invatat si carturar, stia multe limbi: elineste, slavoneste (toate limbile slave inclusiv rusa), greceste si turceste, si era mandru si BOGAT"
(Ion Neculce, 1733, "LETOPISETUL ȚĂRII MOLDOVEI)
Iar Constantin C. Giurăscu & Dinu C. Giurăscu, scria despre Nicolae Milescu Spataru in "Istoria romanilor" :
" Primul mare enciclopedist al romanilor"

Zbuciumata, complicata, imprevizibila viata a dus acest personaj, nascut in 1636 si crescut mai intai la "Scoala Domneasca" intemeiata de Vasile Lupu, langa Biserica Trei Ierarhi din dulcele targ al iesilor. Si-a continuat studiile la Constantinopol si la numai 17 ani, il gasim secretar la cancelaria din Moldova iar mai tarziu sub domnia lui Gheorghe Ghica, primeste inaltul titlu de SPATAR. Fiindu-i atat de drag acest titlu, si l-a atasat numelui si asa a ramas cunoscut intreaga viata.
Spatarul Milescu, a slujit succesiv, cu mare demnitate sub mai multi domni din Moldova, Tara Romaneasca; Misiuni diplomatice cu inalt rang la Constantinopol, Stettin, Stockhlom, Paris, Berlin, Varsovia si inca multe alte capitale ale lumii.

Vremuri tulburi, cutremure intre imperii, acerbe lupte pentru domnie si amestecul turcilor in treburile tarii si prin toate aceste furtuni geopolitice, s-a afirmat totusi Spatarul Nicolae MIlescu, omul care va fi implicat in istoria celui mai mare si minunat RUBIN ajuns in tezaurul țarilor Rusiei.

Viata de diplomat, om care circula pe la inaltele curti intr-un moment istoric tulbure, a facut ca asupra lui sa se abata fel de fel de suspiciuni. Intrigile boierilor in politica de sustinere sau nu a unui anumit dom, mergeau pana la Inalta Poarta. Traind in jurul acestor intrigi, n-a putut scapa nici el de blestemul vietii politice. (mai ales ca personajul nostru era un intelectual rasat iar viata politica nu ii era benefica deloc) Asa se face ca pentru lupta tronului Moldovei, a fost considerat TRADATOR. Totusi i se recunostea capacitatea sa intelectuala si meritul de a fi considerat cel mai de seama carturar, traducator si in acest fel, pedeapsa cu moartea era prea aspra. Pentru a fi totusi aspru pedepsit, Stefanita Voda a hotarat ... sa i se taie NASUL. Insusi Stefanita Voda a asistat la executarea pedepsei, dand calaului propriu pumnal. Asa ca lui Nicolae MIlesci, i s-a taiat nasul chiar cu pumnalul domnitorului.

:( ...

vin si eu cu ceva sper interesant

Nicolae C.Paulescu


Să lămurim întâi, dacă mai este nevoie, cine este Nicolae C. Paulescu. Savant bine cunoscut în ţară şi străinătate pentru cercetările care au dus la descoperirea insulinei, Paulescu a înfiinţat în 1922, alături de A.C. Cuza, Uniunea Naţională Creştină, al doilea partid din Europa care a adoptat zvastica drept simbolul său oficial. Un an mai târziu, cei doi au pus bazele Ligii Apărării Naţionale Creştine şi au păstrat zvastica neagră în mijlocul tricolorului româ­nesc ca însemn al noului partid. La constituirea formaţiunii, Paulescu declara: „Româ­nia Mare e ca un fruct splendid de o frumuseţe uimitoare. Dar ea poartă în sânul ei un parazit de curând pripăşit care-i suge toată vlaga. Acest vierme neadormit e Jidanul, care îi otrăveşte fiii în cârciumi nenumărate, care îi răpeşte fecioarele şi le face să devină sterpe, care prin tot felul de speculaţii fură pâinea de la gura bieţilor Români“ (Apărarea Naţională, 22 noiembrie 1925). Nimic special până aici: Paulescu resuscita stereotipuri ultrafrecventate în discursul antisemit cultural şi politic în secolele XIX şi XX.
Paulescu se remarcă însă prin translarea în domeniul ştiinţific a discursului antisemit. Savantul român a propagat teoria inferiorităţii biologice a evreilor, foarte populară şi în Germania nazistă. Antisemitismul politicianului a devenit astfel parte din opera sa ştiinţifică, un fapt examinat în detaliu de noi în monografia Polemica Paulescu: Ştiinţă, Politică, Memorie, în curs de apariţie la Editura Curtea Veche, sub îngrijirea Doinei Jela.
Exemplul cel mai clar al pseudoştiinţei antisemite practicate de Paulescu este lucrarea Degenerarea Rasei Jidăneşti, care a fost publicată în 1928. Publicaţia fusese anunţată de autor cu doi ani înainte în periodicul Ligii Apărării Naţionale Creştine: „Eu mă ocup de mult pe bază ştiinţifică de problema rasei, doar predau fiziologia la facultate... Problema jidovească pe punctul acesta devine de nesoluţionat, fiindcă în urma cercetărilor mele am descoperit că jidanii au un creier prost format, adică cu toţii sunt degeneraţi. Degenerarea aceasta o înţeleg aşa, că toţi jidanii sunt nebuni fără excepţie“ (AN, 17 ianuarie 1926).
Greutatea creierului evreilor este discutată îndelung de Paulescu. „Se ştie“, ne anunţă el, evident fără referinţe bibliografice, „că creerul Jidanilor are o greutate cu mult mai mică decât cel al Arienilor“ (p.18). Drept exemplu, este folosit cazul „jidanului Anatole France, al cărui creer cântărea 1.017 grame“ şi „creerul jidanului Gambetta, care ajunsese să dicteze în Franţa, care avea o greutate de 1.314 grame adică cu 107 gr dedesubtul normalei“. Anatole France primise Premiul Nobel pentru literatură şi fusese membru al Academiei Franceze, iar Leon Gambetta avusese o carieră strălucită ca deputat, ministru şi prim-ministru.
Nici Anatole France, nici Leon Gambetta nu erau evrei. De aici până la evreii Henri Bergson, membru al Academiei Franţei din 1918, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1927, şi Albert Einstein, care primise Premiul Nobel pentru fizică în 1921, nu este decât un pas. „Creerii jidanilor Einstein, Bergson... nu cântăresc mai mult ca acei ai acestor fruntaşi ai lui Israel, care, prin minune, au fost autopsiaţi“ (p. 19). La data la care erau scrise aceste rânduri, în 1928, nu se putea vorbi despre autopsia „cazurilor“ Bergson şi Einstein, pentru simplul motiv că Bergson avea să moară în 1941, iar Einstein în 1955.
Problema „malformaţiilor congenitale ale creierului evreilor“ era situată într-o succesiune cauzală care ducea la probleme de aspect fizic şi, mai departe, la probleme caracteriale. Paulescu ajunge să scrie: „Anomaliile congenitale ale creerului dau naştere la tulburări în dezvoltarea oaselor craniului, ale trunchiului şi ale membrelor. Astfel, în Ghetourile Jidanilor găseşti o mulţime considerabilă de indivizi cu trup scurt şi disproporţionat, schilozi şi diformi“.
Antisemitismul „ştiinţific“ al lui Paulescu îl singularizează printre personalităţile lumii academice care au adoptat ideologii xenofobe în perioada interbelică. În cazul unora ca Mircea Eliade, Constantin Noica şi Dan Barbilian (Ion Barbu), care s-au alăturat unei mişcări antisemite şi antidemocratice, nu se poate spune că opţiunea politică le-a influenţat scrierile de istorie a religiilor, filosofie sau matematică. Paulescu, în schimb, şi-a subordonat, într-o bună măsură, demersul ştiinţific obsesiei antisemite. Evoluţia sa este întrucâtva similară cu cea a lui Carl Jung, care a fost numit preşedintele Societăţii Germane de Psihoterapie în 1933 şi a făcut propagandă nazistă la Radio Berlin. Acolo a declarat, în 1934, referindu-se la Hitler, că „fiecare mişcare culminează organic într-un conducător care reprezintă, cu toată fiinţa lui, esenţa şi aspiraţiile poporului“. În acelaşi an, Jung îşi exprima convingerea că „Subconştientul «Arian» are un potenţial mai mare decât cel evreiesc“, că „Evreul e un fel de nomad care nu e şi nu va fi niciodată capabil de creaţie culturală proprie“.
Paulescu rămâne una dintre cele mai reprezentative figuri ale antisemitismului românesc interbelic. El şi-a bazat teoriile sale pe elemente de rasism biologic şi nu a ezitat să folosească medicina în scopuri ideologice. Savantul român trebuie luat în seamă ca un inspirator al legislaţiei antisemite cu caracter rasial emisă la cumpăna dintre anii 30-40 ai secolului XX.

Dupa acest incident rusinos, toata "lumea buna" ii ousese o porecla omului fara nas: "CÂRNUL". Dezgustat de cum au inteles contemporanii lui sa-i "rasplateasca" calitatile, dupa spusele lui cronicarului Neculce, Milescu fuge din Moldova in "Tara Nemteasca", unde dupa indelungi interventii, a reusit sa dobandeasca un fel de nas care sa nu-l mai faca de ras... mai ales ca dupa toata aventura asta, renunțând definitiv la țara lui, a fost primit cu entuziasm si plin de respect ... la curtea Țarului ROMANOV in Rusia.

wow, Carmen... iti multumesc din suflet! Noi, roamanii, avem darul nu numai sa-i uitam pe marii oameni ai neamului dar, ii si batjocorim sau ii alungam din tara...

Ajuns la Moscova, i se da in sarcina Departamentul Solilor din Moscova, un fel de Minister de Externe de acum. Acolo, pregatea diplomatii si facea traducerea tratatelor, precum si a tuturor documentelor in si din limbile multe pe care le cunostea. Fiind studiat din aproape, recunoscandui-se calitatile sale pedagogice dar si imensa enciclopedie de cunostinte pe care le deținea, Țarul Rusiei, Alexei Mihailovici ROMANOV, a hotarat sa-i incredinteze instruirea viitorul Țar, Petru cel Mare. Dar in paralel, a fost si seful unor solii foarte importante in țări cu care rusii aveau legaturi diplomatice.

Intre Martie 1675 si Ianuarie 1678, Spatarul Nicolae Milescu conduce o delegatie formata din peste 150 de soli, care viza o calatorie de-a lungul Siberiei, pana in China unde urmau sa aiba loc importante negocieri. Dupa aceasta solie, Milescu realizeaza o harta corecta a Siberiei si cateva descrieri impresionante despre aceasta calatorie. Aceste descrieri, vor avea un mare ecou in toata Europa, unde ajunge sa fie cunoscut si apreciat la inalta lui valoare. (va urma...)

Dar Milescu, in aceasta lunga sa calatorie a mai primit o insarcinare expresa, foarte importanta, direct din partea țarului: sa caute, sa negocieze o cantitate considerabila de PIETRE PRETIOASE. Aceasta sarcina, Milescu a primit-o de la țar, datorita faptului ca era recunoscut ca cel mai mare specialist si evaluator de geme pretioase!!!
Acesta a fost motivul pentru care am ales sa va prezint acest PORTRET, deoarece are legatura cu bijuterriile si pretrele pretioase, atat de mult discutate de noi "La o Cafea"

Aceasta vizita a avut mari ecouri internationale, deoarece a au avut loc intense si importante negocieri cu inaltii conducatori chinezi. Vizita a fost o reusita pe toate planurile: rezultate excelete si pe teritoriul Siberiei, definitivandu-se hotarele istorice ale acestei intinse regiuni prin noua Harta a Siberiei (care a fost rapid preluata si recunoscuta de toate puterile lumii de atunci); rezultate excelente in dialogul ruso-chinez, unde s-au semnat si mai multe tratate (sub raspunderea Spatarului Milescu care era considerat un fel sef al diplomatiei ruse); succes personl al spatarului Milescu care a reusit sa gaseasca nemaipomenite pietre pretioase cerute de insusi țarul Alexei Romanov; si o stralucita reusita personala a Spatarului Milescu, deoarece, pe timpul negocierilor, solii chinezi, au ramas atat de socati de priceperea, harul de negociator al romanului dar si inteligenta sclipitoare, dublata de o cultura enciclopedica nemainatalnita de chinezi la straini pana atunci.

Petrache Poenaru


Pandur și om de încredere a lui Tudor Vladimirescu, creator al primului drapel tricolor.

Organizator al învățământului românesc, Poenaru a fost în tinerețe haiduc și pandur în armata lui Tudor Vladimirescu. Tânărul Petrache Poenaru, care n-avea nici 22 de ani, proaspăt grămătic, absolvent eminent al școlii Obedeanu din Craiova, înflăcărat de idealurile revoluției, își schimbă straiele și se strecoară în ceata unor haiduci care exista prin mahalalele Craiovei. Tovarǎșii lui haiduci descoperă, într-o încăierare cu niște arnăuți, că nu știe să tragă cu pistoalele și nici să arunce cuțitul, și, pe deasupra, că tânărul are o călimară ascunsă prin buzunare. Îl prezintă lui Tudor ca să râdă împreună de tânărul Petrache. Tudor este din prima clipă plăcut impresionat de mintea ageră și entuziasmul lui Poenaru, care ajunge în numai câteva săptămâni omul de taină al lui Tudor Vladimirescu, șef al cancelariei și al conțopiștilor.[necesită citare]
Pe durata acestei perioade există mărturii în privința utilizări culorilor roșu, galben și albastru pe drapelul revoluționarilor lui Tudor Vladimirescu, culori preluate apoi pe drapelul Romaniei. Flamura ar fi fost creată de Petrache Poenaru din poziția sa de consilier și om de încredere dobândită între panduri.

Foaia de propagandă a armatei lui Tudor Vladimirescu, apărută la inițiativa sa, a însemnat nu numai primul ziar românesc de propagandă, așa după cum îi arată și numele, dar și unul dintre primele exemple din istoria presei scrise din România de prezentare corectă a idealurilor revoluționare ale lui Tudor.
Studii la Viena și la Paris, inventator al primului stilou modern

Petrache Poenaru, scapat ca prin minune de la moarte, plecă la rugămințile lui Tudor Vladimirescu să studieze la Viena, iar apoi la Paris, unde studiază filologia și politehnica, devenind absolvent al Școlii Politehnice din Paris.
În timpul studiilor brevetează primul toc rezervor din lume, mai întâi la Viena, apoi la Paris (brevet 3208, din 25 mai 1827), cu titlul Condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală.
Primul român care a călătorit cu trenul.

La 15 septembrie 1830, se deschide în Anglia prima cale ferată din lume, care va face legătura între Liverpool și Manchester. La 27 octombrie 1831 tânărul Petrache Poenaru, spunea printre altele:
„Am făcut această călătorie cu un nou mijloc de transport, care este una din minunile industriei secolului... douăzeci de trăsuri legate unele cu altele, încarcate cu 240 de persoane sunt trase deodată de o singură mașină cu aburi...”
Fosta stație de metrou Semănătoarea îi poartă acum numele.


Petrache Poenaru, în discursul de recepție la primirea în Academia Română, a susținut că cele 5 luni cât a fost pandur și haiduc i-au schimbat complet destinul și va păstra toată viața în inimă acele clipe mărețe.

Petrache Poenaru a participat la Revoluția de la 1848 și a făcut parte din Comisia pentru liberarea robilor. A semnat P. Poenaru pe primul comunicat al comisiei, din 12 iulie 1848, alături de Iosafat Snagoveanul și C. Bolliac .

Milescu a ambalat cu grija fiecare piatra pretioasa si a sigilat cifarul cu pretiosul continut. Era cufarul Inaltimii sale Tarul Romanov!!! Si odata cu acest cufar plin cu pietre pretioase, avea sa se intoarca si cu bani, deoarece reusise sa negocieze impecabil incat sa-i mai ramana din banii dat direct de tar.
Delegatia sa de peste 150 de diplomati, nu putea ramane cu mainile in san. S-au gasit printre ei si oameni rautaciosi si invidiosi (Ce, un moldovean, vine la curte, intra sub pielea tarului si primeste asa functii? Pai noi? Noi. rusi adevarati, sa fim umiliti de un strain? Si de aici au inceput sa sa teasa urzeli dintre cele mai urate,
mai ales ca seful delegatiei Chineze, apreciind atat de mult pe Spatarul Milescu, i-a oferit acestuia la incheierea negocierilor, "UN BLID PLIN DE PIETRE SCUMPE SI UN DIAMANT MARE CA UN OU DE PORUMBEL" (Ion Neculce)

Voi continua maine.

carmen draga, esti senzationala!
Doar noi doi pe aici? Cred ca lumea se plictiseste prea usor...

Preot prof. Dumitru Furtuna


În satul Mănăstireni ,, Ia 10 km. de Botoşani spre Jijia, neamul Furtunenilor este vechi, şi – după tradiţia de familie – s-ar trage din Bucovina, unde a venit de peste munţi, cu oile. Catagrafiile arată pe rând: Andrei Furtună în 1774, Ioniţă Furtună în 1820, Petrache Furtună în 1832, iar fiul acestuia din urmă, Toader Furtună (l936-1912), a rămas în amintirea locuitorilor ca un «înţelept al văilor”. Preotul Grigore Furtună (l859-1898) – fiul lui Toader şi al Sultanei soţia sa (l860-1896) – din neamul Topălenilor de Ia Bozieni (lângă Săveni), sunt părinţii cărturarului.
Dumitru Furtună s-a născut la 26 februarie 1890, în satul Tocileni, la câţiva kilometri de Botoşani. După moartea tatălui, preot Ia Mihălăşeni, băiatul a fost luat la Mănăstireni şi crescut de bunicul său.
Între 1898 şi 1892. a urmat cursul primar la şcoala nr. 3 de băieţi din Botoşani, unde, în fiecare clasă, a promovat întâiul, la învăţă¬tură şi purtare. Datorită institutorului său N. C. Ursoi, eminentul elev a făcut cunoştinţă cu întreaga operă a lui Creangă.
Intre 1902 şi 1910, Dumitru Furtună a fost elev la Seminarul teologic “Veniamin Costachi» din Iaşi, terminând cu media 9,70, clasificat întâiul între 30 de absolvenţi. în cursul anilor de seminar, s-a distins mai ales Ia studiul limbilor şi istoriei; era unanim apreciat de profesori şi de elevi, pentru îndeletnicirile sale literare şi cele folcloristice. A început să publice încă de pe când era elev de seminar.
Între 1910 şi 1914, Dumitru Furtună a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, audiind şi alţi profesori cu faimă de la alte catedre, ca : N. Iorga, Simion .Mehedinţi, Coco Dimitrescu, C. Rădulescu-Motru, Mihai Dragomireseu, Gh. GR. Antonescu şt alţii. Era apreciat îndeosebi de profesorul N, Dobrescu, care preda Isto¬ria Bisericii Române, şi care îl pregătea ca asistent şi succesor Ia catedră. În luna iunie 1914, a fost proclamat laureat al Facultăţii de Teologie (cu cinci bile albe), clasificat întâiul între 42 de licenţiaţi, în timpul studiilor universitare tipărise mai multe lucrări, din care două au fost editate de Academie. La 11 octombrie 1914, Dumitru Furtună s-a căsătorit cu Natalia Leontescu din Vlăsineşti (Doro¬hoi), care – după mamă – se trăgea din neamul Scribăneştilor.
În ziua de 23 august 1915, tânărul licenţiat a primit darul preoţiei, de la episcopul Antim Petrescu.
După câteva luni de suplinire, a fost numit, la 27 martie 1916, ca paroh la bisericuţa Vîrgolici din Dorohoi, iar la 16 aprilie, în acelaşi an, pe baza cerfiticatului de practică pedagogică de la Seminarul pedagogic din Bucureşti, a primit numirea ca profesor suplinitor la catedra de religie, de la gimnaziu. În amândouă posturile înlocuia pe preotul Constantin Ciocoi, pensionat, o figură cu totul distinsă a clerului dorohoian.
Mai departe preotul Furtună a desfăşurat activitate timp de 25 ani (l916=1940), la. bisericuţa, cu hramul «Uspenia», şi 35 de ani, ca profesor secundar (I9l6=195o).
Ca paroh s-a evidenţiat printr-o rodnică activitate pastorală şi socială.
In aprilie 1919, preotul Furtună a trecut examenul de capaci¬tate pentru Religie, fiind clasificat întâiul, cu media 9,66. Deşi avea dreptul să ia o catedră în Bucureşti a preferat Dorohoiul. «Când profesorul Const. Kiriţescu (care se găsea în fruntea comisiei de distribuire a catedrelor) a auzit cererea mea — scrie mai târziu cărturarul – i s-au umezit ochii de o duioşie neînţeleasă”. La termina¬rea Facultăţii, luase hotărârea de a-şi închina viaţa şi activitatea, pentru ridicarea Moldovei de nord.
Profesorul Furtună, alături de alţi intelectuali din Dorohoi, a stăruit în folosul unor instituţii de cultură din acel oraş: amenajarea unui local pentru teatru, înfiinţarea unui internat pentru elevii de la ţară, etatizarea şcolii secundare de fete (viitorul liceu) şi transformarea gimnaziului de băieţi în liceu.
Intre 1923 şi 1933, a funcţionat la Dorohoi un seminar teologic înfiinţat din iniţiativa şi prin stăruinţa preotului Furtună, şi pe care L-a condus ca director, până la 20 iunie 1932, A fost cel mai important capitol din cariera sa didactică. În acest seminar a urmărit să pregătească elemente în vederea unei îndoite misiuni la sate : ca slujitori ai altarului şi ca lucrători pe tărâmul culturii populare. În 10 ani de funcţionare, Seminarul din Dorohoi a dat şapte serii (1927-1933) cu 337 absolvenţi, din care cea mai mare parte au intrat în cler. În primăvara anului 1928, preotul Furtună a trecut Ia Facultatea din Bucureşti examenul de doctorat, cu subiectul „Ucenicii stareţului Paisie la mănăstirile Cernica şi Căldăruşani”, obţinând titlul de doctor în Teologic, cu menţiunea «magna cum laude».
După desfiinţarea Seminarului, în anul 1933, a funcţionat ca profesor. Ministerul, apreciind valoarea sa ca teolog şi cărturar, l-a numit inspector general al învăţământului seminarial, demnitate pe care a deţinut-o de la 15 ianuarie 1940.
La 1 septembrie 1950, profesorul Furtună şi-a încheiat cariera didactică şi a devenit pensionar.
Ultimii 15 ani din viaţă au fost ani de grele suferinţi fizice. S-a îmbolnăvit de inimă, de piept şi de ochi. Copleşit de boală după o agonie penibilă, în noaptea de 14 spre 15 ianuarie 1965, ochii – care nu mai vedeau de mult – s-au închis pentru totdeauna.
Cărturarul Furtună a fost preot şi profesor, iar ambii termeni, în cazul său, trebuie luaţi în toată plinătatea lor. Preotul era credincios, fără ezitări, ca un ţăran înţelept. Ţinuta îi era simplă, naturală, lipsită de poză, de făţărnicie sau fariseism. Slujea în faţa altarului modest şi simplu, ca un preot de ţară.
Ca profesor avea purtare părintească cu elevii, pe cei lipsiţi de mijloace şi care erau silitori si cuminţi îi lua sub protecţia sa. Câţiva din aceştia au crescut chiar în casa parohială, la umbra bisericuţei. Încuraja pe elevi în activitatea lor creatoare şi era entuziasmat când descoperea talente literare sau artistice la unii din ei. Lecţiile sale erau interesante şi aveau totdeauna aplicaţiuni educative: iubirea locului natal, culegerea de folclor şi de documente, dragostea de natură, preţuirea tradiţiilor din bătrâni, respectarea bisericii şi a credinţei strămoşeşti. La 1 mai 1943, un inspector şcolar a scris despre el: «înfăţişez figura acestui dascăl, căruia nu-i găsesc asemănare. De o rară originalitate, cu vastă cultura teologică şi literară,, amintind în ţinuta lui, în verva lui şi în umorul sănătos chipul unui adevărat Ion Creanga”.
D. Furtună a fost un om original: un veritabil ţăran, dar şcolit şi îmbrăcat în sutană – de multe ori de şiac – ceea ce îi dădea un aspect călugăresc. Vorbea ca un român neaoş din neam în neam. Era modest, chiar prea modest; trăgea spre viaţa de om simplu. Structural, avea mare omenie; orice persoană, de orice vârstă, de orice naţie, de orice profesie, găsea la el un sfat cuminte, un îndemn bun, un sprijin moral şi chiar un ajutor bănesc. Acorda oricui încredere şi uita răul ca un copil; bunătatea i-a adus multe neplăceri. Mulţi l-au considerat un mare naiv, dar până la sfârşitul vieţii, el nu şi-a pierdut încrederea în bunătatea originală a omului. Ca veritabil om de sat şi folclorist, era sfătos şi bun povestitor; vorba Iui presărată cu pilde, zicători, proverbe şi expresii ghiduşe, avea un pitoresc deosebit.
Dacă n-a avut aplicaţie spre îndeletniciri practice de gospodar, în schimb, cărturarul s-a arătat în toată vrednicia lui pe teren cultural. A fost: cercetător neobosit, colecţionar pasionat, animator entuziast şi publicist harnic.
A strâns cu hărnicie de albină şi cu perseverenţă de furnică o imensitate de material documentar cultural: fişe, notiţe, însemnări, fotografii, scrisori, clişee, genealogii, documente, manuscrise, tăieturi de presă, cărţi rare etc. A cutreierat localităţi cu traista în spate, pentru a culege documente şi folclor. Cunoscuţii, prietenii, admiratorii şi mai ales elevii i-au procurat, cu bunăvoinţă, astfel de material. Mare parte a fost cumpărat cu bani proprii. Înainte de 1944, cărturarul Furtună avea o arhivă proprie aşa de bogată, încât i-ar fi trebuit patru vieţi ca să o valorifice în întregime. Trei pătrimi s-au pierdut cu ocazia războiului. Totuşi, cu pătrimea rămasă, ar mai fi avut de lucru o viaţa de om.
Cărturarul a fost un animator şi un îndrumător; a stimulat energii, a evidenţiat talente (printre care şi câţiva ţărani scriitori şi poeţi), a susţinut iniţiative individuale şi colective, la oraş şi la sate.
O latură originală a personalităţii sale a fost ataşamentul romantic pentru un orăşel de provincie ca Dorohoiul. Nu l-a urnit de aici nici perspectiva unei cariere universitare, pentru care avea titlurile, lucrările şi aptitudinile necesare. A rămas până Ia sfârşitul vieţii în acest Dorohoi, pe care l-a ales din iubire şi l-a păstrat cu multe sacrificii.
Opera sa este alcătuită din 453 titluri, din care: 25 cărţi şi broşuri, iar restul articole, în 58 ziare, gazete şi reviste, la care a colaborat. Această operă cuprinde: teologie 164 titluri, folclor 78, istorie 90, literatură 79, iar diverse (şcolare şi cultură populară) 42 titluri. E posibil să se mai descopere unele articole, dar tot ce este important în această operă, nu a scăpat cercetării noastre.
Scrisul său este întotdeauna abundent în material documentar ; uneori sunt digresiuni multe şi mari, care dau impresia de nesistematic. Unele articole au conţinut polemic, în care autorul devine ironic şi chiar sarcastic, dar nu foloseşte insulta şi injuria, cum se obişnuia pe atunci, în presa de provincie.
In studiile seminariale şi universitare,, precum şi în. cariera clericală, ca pasionat cercetător, preotul Dumitru Furtună şi-a însuşit o înaltă cultură teologică. În discuţii, în lecţii, în conferinţe şi în scrieri, a abordat toate ramurile teologice, de la cea sistematică şi exegetică, ta cea morală, până la cea istorică şi practică. Preocupările sale de specialitate au fost însă orientate spre latura istorică a teologiei şi spre problemele de pastorală.
Ca teolog cu preocupări istorice, Dumitru Furtună a fost adept credincios al concepţiei şi metodei lui Nicolae Iorga. O influenţă puternică asupra sa a fost cea exercitată de Nicolae Dobrescu, el însuşi elev şi admirator al marelui istoric.
Preotul Furtună – ca teolog şi istoric – a fost preocupat atât de problemele majore ale Istoriei bisericeşti, privind întreg neamul şi toate timpurile, cât şi de chestiuni speciale, care se refereau la nordul Moldovei (ţinuturile Dorohoiului şi Botoşanilor).
Problema principală care l-a interesat a fost cea a preoţimii noastre de mir. A şi scris în 1915: Preoţimea românească în sec. XVIII (258 pag.), lucrare premiată de Universitatea din Bucureşti şi primită cu interes de către specialişti.
În plina epocă fanariotă, cultura slavonă abia mai pâlpâia ; vlădicii, cărturari luminaţi, erau români de neam, iar clerul de jos în întregime naţional. În vechile bisericuţe de prin sate, ţăranii ascultau cuvântul lui Dumnezeu în limba lor. La fiecare biserică se găseau câte 3-4 preoţi şi diaconi.
În toate provinciile româneşti starea materială a preoţimii era destul de grea. Cei mai mulţi preoţi erau popi ţărani, săraci, cu mintean şi opinci; munceau la câmp şi creşteau vite, ca şi ţăranii. Preoţimea plătea dări şi dădea contribuţii, fiind scutită doar de clăci la boier; în plus, era împovărată cu fel de fel de plocoane. Veniturile fiind mici, iar lipsurile mari, unii clerici se dedau la fapte nepotrivite cu chemarea lor, ceea ce le atrăgea pedepse civile şi bisericeşti.
Pe plan cultural, preotul era simplu şi cu învăţătură sumară; unii au iscălituri necăjite, abia descifrabile. Candidaţii la preoţie nu aveau pregătire sistematică; învăţau la mănăstire sau făceau practică la un alt preot. În general preoţimea se găsea cu puţină cultură şi cu stare materială modestă; abia către sfârşitul secolului, situaţia s-a mai îmbunătăţit. “Preoţimea avea calităţi şi lipsuri – scrie Furtună – din care pe unele le-am părăsit,, iar pe altele încă le mai păstrăm”.
Preoţimea din secolul al XVIII-Iea are marele merit că a stat alături de popor în toate suferinţele şi bucuriile vieţii. Biserica sfinţea, conducea şi îndrepta sufletele credincioşilor pe căile vieţii. «Credinţa în Dumnezeu – scrie Furtună – propovăduită de umilul preot român, a fost stânca de piatră de care s-au lovit vrăjmaşii neamului nostru”.
Cărturarul de la Dorohoi a adunat imens material pentru un studiu privitor la preoţimea din secolul al XIX-lea pe care însă nu l-a realizat. Totuşi printre lucrările sale teologice se găseşte un manuscris (124 pag.) cu titlul : Starea preoţimii din punct de vedere cultural şi material în sec. XIX. În schimb, ca anticipare, a tipărit mai multe articole privitoare la acest subiect.
Despre rolul pe care clerul de mir l-a jucat în viaţa poporului nostru, teologul Furtună a vorbit totdeauna elogios. «Aceşti preoţi ai satelor, neştiuţi, nevăzuţi, modeşti în ştiinţă şi în port, au făcut cu multe veacuri în urmă, un lucru scump de tot, ce se recunoaşte abia acum : au făurit şi au salvat făptura noastră etnică. Se cade să fie lăudaţi, căci au lucrat pentru partea cea fără de moarte a fiinţei noastre» (1938).
A doua preocupare de teologie istorică pentru cărturarul Furtună au alcătuit-o mănăstirile şi clerul monahal. El a arătat mare interes mai ales pentru Paisie Velicicovschi, stareţul de la Neamţ, pe care l-a considerat deschizător al unui drum fericit spre carte, disciplină şi înaltă viaţa monahală, printre călugării din a doua jumătate a secolului al XVIII=lea.
Teza de doctorat: Ucenicii stareţului Paisie la mănăstirile Cernica şi Căldăruşani, este una din lucrările fundamentale ale lui Furtună, în care a folosit material bogat şi în parte inedit, prezentat ştiinţific şi cu spirit critic. A întocmit câteva note sub titlul : Amintiri paisiene (Căldăruşani, 21 iulie 1922). În aceste mănăstiri s-a introdus viaţa de obşte după rânduiala paisiană. După exemplul de la Neamţ, călugării de aici puneau bază pe îndeletniciri intelectuale: unii copiau manuscrise şi au lăsat fel de fel de însemnări. Tot ce se tipărea la Neamţ, se copia şi aici; schimbul de cărţi şi manuscrise se făcea prin călugării ce treceau spre muntele Athos.
Preotul Furtună e convins că paisianismul este cel mai important curent de reorganizare a mănăstirilor din Moldova, Muntenia şi Oltenia. La Cernica şi Căldăruşani s-a resimţit puternic înrâurirea ucenicilor lui Paisie : hărnicia, spiritul de gospodărie şi dragostea de carte bisericească.
În mai multe articole, Furtună a arătat vieţi monahiceşti din trecut, cu obiectivitatea omului de ştiinţă, care nu ocoleşte adevărul, chiar când este dureros. El era convins că mănăstirile din ţara noastră au fost centre de înaltă viaţă creştină. Între zidurile lor s-a păstrat neştirbită Ortodoxia, s-a dezvoltat religiozitatea, s-au adăpostit bolnavii, mai ales cei de ordin sufletesc. Pentru rolul lor duhovnicesc şi social, mănăstirile şi schi¬turile au primit, în toate timpurile, danii şi ofrande de la credin-cioşi. Numai că, unii egumeni şi călugări, mai ales cei greci, s-au dedat la o gospodărie abuzivă, uitând cu totul opera spirituală şi de binefacere culturală a acestor aşezăminte, atât de folositoare pentru credinţă şi pentru neam.
În al treilea rând, preotul profesor Furtună a fost preocupat de literatura religioasă veche; el a acordat atenţie deosebită scrierilor originale şi traducerilor cu conţinut religios (tipărite sau manuscrise), ca unele ce au împrăştiat în toate provinciile româneşti învăţătura creştină şi rânduielile bisericii străbune. Asupra unora din ele a făcut interesante dări de seamă. Cităm câteva din acele scrieri : Patericul tipărit de Mitropolitul Petru Movilă la Kiev, în 1635; Molitfelnicul slavon de fa Târgovişte din 1542 şi copiile Iui; Catehismul din sec. XVI; învăţătura creştinească a dascălului Zaharia Gherganul din oraşul Arta (Epir) şi traducerea din sec. XVIII; Evanghelia românească, scrisă de mână, de către preotul cărturar Gheorghe din Băiceni (Iaşi), de la 9 februarie 1732 până la 4 iulie 1733; Mântuirea păcătoşilor tradusă în 1682 de călugărul Cozma şi copiată după 100 de ani de Serafim de la Cozla (Neamţ) ; Romanul religios Crucea Domnului, tipărit în ruseşte în 1632 (prelucrare a lui Petru Movilă), tradus în 1791 de Dionisie eclesiarhul de la Episcopia Râmnicului; Psaltirea de la Iaşi din 1802, tipărită de Macarie, duhovnicul Mitropoliei, în graiul adevărat al poporu¬lui; Tipăriturile lui Dionisie Romano, vicar şi episcop la Buzău (l861-l875); cărţi religioase şi morale, Abeţedare, Isopii şi cărţi de Psaltichie.
Preotul Furtună a publicat un documentat studiu asupra lucrării: De imitatione Christi a lui Toma de Kempis (sec. al XV-Iea). E o scriere de pietate, în stil moderat, în spirit monahal de smerenie şi renunţare, potrivită tuturor timpurilor şi locurilor. Nu conţine nimic confesional şi polemic; de aceea s-a răspândit în toată Europa. În literatura noastră a intrat abia în secolul al XVIII-Iea. Dovedind mare erudiţie în materie, preotul Furtună a prezentat, în lucrarea sa, toate ediţiile în româneşte, ale acestei valoroase lucrări.
Cărturarul a scris rânduri frumoase în legătură cu o interesantă datină de odinioară, când se dăruiau cărţi de pomană, pen¬tru suflet. Fapta dăruitorilor de cărţi se aseamănă cu darul făcliilor de luminat bisericile, în Zile de sărbătoare, care se cerea să fie de ceară curată. Astfel şi cărţile trebuiau să fie folositoare de suflet, drepte şi cinstite. În noaptea vieţii şi neştiinţei, ele veneau cu raza lor dulce şi luminau ca şi steaua de deasupra Betleemului.
Altă preocupare istorică importantă a teologului Furtună a constituit-o prezentarea personalităţilor proeminente din clerul nostru. El a scris despre: Veniamin Costachi, Chesarie Episcopul Buzăului, fraţii Scribăneşti (Filaret şi Neofit), Mitropolitul Iosif Naniescu, Arhimandritul Isaia Teodorescu (Popa Duhu), Iacob Antonovici, Popa Şapcă, Vasile lucaciu etc.
A zugrăvit figuri locale de preoţi fruntaşi : Const. Ciocoi din Dorohoi., Antonie Dubău de la Molniţa, Neculai Sandovici de la Proboteşti, loan lonescu de la Vorniceni, Gh. Cărăuşu de la Zvorişte, Gh. Măzăreanu de la Hănţeşti, I. Gheorghiu din Dumeni şi alţii.
Preotul Furtună s-a ocupat de învăţământul religios şi a scris despre începuturile seminariilor din ţară : Socola (1803), Central, Buzău, Argeş (toate în 1836), Râmnic (1837) etc.
În afară de problemele majore ale istoriei bisericii noastre, cărturarul Furtună a fost preocupat de o sumedenie de chestiuni speciale,, toate cu importanţa lor: introducerea limbii naţionale în cultul divin, arondarea teritorială şi întinderea jurisdicţiei anumitor eparhii, diferite monumente bisericeşti (Sfântul Nicolae din Dorohoi, Biserica de la Bălineşti, Biserica Sfântul Gheorghe nou din Bucureşti etc); apoi: cărţile de blestem, toile de jurământ, peciurile de cununie, plocoanele pe care le dădeau preoţii către superiorii lor (răşină, lostriţe, culbeci), sărbători nerecunoscute de biserică (ziua popilor la 1 august) etc.
În activitatea didactică şi publicistică, preotul Furtună a abordat multiple chestiuni de teologie practică din diverse domenii: Omiletică, Liturgică, Drept canonic şi Catehetică. Dar, cea de a doua specialitate a sa, ca teolog, a fost Pastorala propriu-zisă (disciplina pe care teologii din străinătate o numesc Pimenică sau Cibernetică), cu toate problemele ce interesau pe preoţii vremii sale, ca păstori şi îndrumători de suflete.
A dezbătut, cu competenţă, problema capitală a pregătirii candidaţilor pentru preoţie şi alte chestiuni importante în legătură cu învăţământul seminarial şi din Facultăţile de Teologie. A scris multe articole în legătură cu probleme de pastorală : datoria preoţilor de a fi pildă în vorbe şi în fapte, activitatea lor bisericească şi culturală, raportul cu şcoala şi cu corpul didactic, participarea la mişcarea cooperatistă. Furtună dorea ca preotul sa se distingă prin activitate pastorală, iar politica de partid s-o lase pe seama altora. «N-aş vrea să văd pe preot punîndu-şi poalele în brâu – scria el – şi ca agent electoral să pornească la înşelat, la corupt, la furat conştiinţele”.
Dacă preotul are multe şi grele îndatoriri, trebuie să aibă şi drepturi; el voia un cler cult, asigurat economiceşte într-un mod demn. E deci necesar să se ridice nivelul cultural şi să se îmbună¬tăţească starea materială a preoţimii.
Preotul Furtună a mai scris despre asociaţiile preoţilor şi cântăreţilor, despre adunările eparhiale, despre congresele bisericeşti, despre consistoriul eparhial, despre raporturile dintre clerul de mir şi cel monahal, despre activitatea pastorală de la bisericuţa din Dorohoi, şi cea cultural-educativă din parohia sa.
În cadrul preocupărilor sale pastorale, el a adunat mult şi important material, pentru o serie de cărţi poporane, pe care intenţiona să le tipărească sub titlul:”Carte pentru popor”. Primul volum trebuia să aibă titlul: Adunare de învăţături; al doilea : Primăvara sufletească, cu povestiri moral-religioase; al treilea : Sfaturi pentru gospodari (economia, buna rânduială în gospodărie etc). Materialul s-a pierdut aproape în întregime.
Pe lângă preocupările de bază (Istoria bisericească şi Pastorala), Dumitru Furtună a fost – de la absolvirea seminarului până la bătrâneţe, când l-a copleşit boala – un cronicar harnic al vremii sale. A scris despre oameni, fapte şi instituţii, îmbrăţişând cu cel mai viu interes tot ce era în legătură cu biserica, şcoala şi cu cultura populară.
Cărturarul Furtună a rost unul din principalii folclorişti ai ţării, atât prin bogăţia cât şi prin calitatea materialului publicat. A trăit ca un ţăran şcolit şi a înţeles şi a preţuit producţiile culturale ale poporului, ca un veritabil intelectual. Furtună a cules folclor din Moldova de nord şi mai ales din părţile Başăului, unde a întâlnit ţărani care ştiau sute de poveşti şi le spuneau cu farmec. Astfel se spulberă afirmaţia acelora care susţin că darul povestirii l-ar avea mai mult oamenii de la munte. Dar şi cei de la şes, fie ca păstori sau cărăuşi la popasuri, fie ca agricultori în serile lungi de iarna, se îndeletnicesc cu povestirile; atmosfera de sfătoşenie şi inimă bună se întâlneşte în multe case de ţară.
Principalele lucrări de folclor ale cărturarului Furtună sunt: Izvodiri din bătrâni (200 pag., ed. I în 1912, a ll=a în 1937), premiata de Academie în 1939; cuprinde 15 poveşti. Vremuri înţelepte (93 pag., 1913), cu 37 povestiri, snoave şi legende. Cuvinte scumpe (144 pag., 1914) cu 126 taclale, povestiri şi legende. Firicele de iarbă (115 pag., 1915) cu 32 povestiri şi legende. Cântece bătrânesti din părţile Prutului (129 pag., 1927) cu 67 balade.
În diverse reviste, Dumitru Furtună a publicat folclor de tot felul. A compus în 1915 piesa de teatru popular şi şcolar «Vacanţa Crăciunului», cu toate obiceiurile de iarnă, din satele dintre Jijia şl Prut. Piesa a fost reprezentată de către elevii gimnaziului din Dorohoi ta 20 decembrie 1915 şi în anii următori de către elevii altor şcoli secundare. A scris despre folclorişti, despre scriitorii populari şi despre revistele de folclor. Pe Arthur Gorovei îl numeşte dascăl minunat şi decanul folcloriştilor. A publicat articole teoretice despre folclor. A scris un studiu : «Pluguşorul la Romani” (228 pagini şi o introducere de 33 pagini) cu 39 pluguşoare. Manuscrisul este depus la Academie.
În iunie 1921, revista «Ion Creangă», după 14 ani de viaţă, şi-a încetat apariţia; Dumitru Furtună a dus mai departe făclia, publicând la Dorohoi revista de folclor «Tudor Pamfile”. Primul număr a apărut la 1 februarie 1923 şi publicaţia a existat până în 1928. La revistă au colaborat peste o sută de persoane: preoţi, învă¬ţători, săteni şi elevi (seminarişti, normalişti, liceeni); s-au grupat aici aproape toţi colaboratorii revistei «Ion Creangă». Cheltuielile au fost suportate mai mult de preotul Furtună; într-un timp, din 1500 abonaţi, achitau abonamentul doar vreo 300 de persoane.
Revista „Tudor Pamfile” a publicat toate speciile de folclor: poveşti, povestiri, legende, cântece bătrâneşti, doine, proverbe, zicători, vorbe adânci, poveţe, sfaturi şi învăţături, glume, jitii, bineţe, taclale, chiuituri, ghicitori, frământări de limbă, mustrări, bocete, boli şi leacuri, vrăji, farmece, descântece, ghicitori, credinţe, obiceiuri, datine, colinde, pluguşoare, oraţii de nuntă, tradiţii locale, opinii din popor, cuvinte dialectale, piese arheologice, obiecte etnografice, însemnări cu slove vechi, arii populare, jocuri populare, jocuri de copii şi articole folclorice.
Preotul profesor Furtună a fost un istoric binecunoscut. Entuziast şi credincios elev al lui Nicolae Iorga, el a utilizat o metodă pozitivă de cercetare a faptelor, punând accentul pe amănunt în vederea marilor probleme ale istoriei locale sau celei naţionale. Faptele brute şi detaliile inutile, care nu prezintă interes şi semnificaţie, sunt lipsite de valoare ştiinţifică. Cunoscător al limbii slavone şi a scrierii chirilice, el a descifrat sute şi sute de acte vechi, publicând documente, hrisoave, inscripţii, însemnări de pe cărţi, hotarnice, diate, foi de zestre, mitrici etc. Furtună a fost numit, cu drept cuvânt, istoriograful Moldovei de nord; a făcut cercetări si a scris despre oameni, despre evenimente şi despre localităţi, îmbrăţişând în preocupările sale întreg cuprinsul actualelor raioane Dorohoi, Botoşani şi Săveni. Tot ce a publicat este o importantă contribuţie la istoria socială a acestui colţ de ţară.
Pe tărâmul literar, Furtună este un istoriograf tot atât de bine cunoscut. A scris despre unii din scriitorii noştri: Anton Pann, Petre Ispirescu, Alecu Beldiman, Alecu Russo, Gh. Asachi, Gr. Alexandrescu, Alecu Donici, Titu Maiorescu, C. Negri, B. P. Haşdeu, V. Alecsandri, M. Eminescu, G. Coşbuc, Panait Cerna, Octavian Goga şi alţii. Apoi despre câteva figuri din Moldova de nord : I. V. Adrianu, jurnalistul Ştefan Vîrgolici, povestitorul M. Graur, portretistul Şardin etc.
Dar preocuparea literară de căpetenie a sa a fost studiul vieţii şi operei lui Ion Creangă, despre care a publicat 3o de articole. A dat concurs lui N. A. Bogdan ca să alcătuiască tabloul cu colaboratorii, colegii, intimii şi comentatorii lui Ion Creangă. A pur¬tat o interesantă corespondenţă cu învăţatul francez Jean Boutiere (titularul catedrei de Limba română de la Sorbona), care, în 1930, a publicat teza sa de doctorat: “La vie et l’oeuvre de Ion Creangă”.
Furtună a strâns toată viaţa material, cu intenţia de a publica, un studiu asupra humuleşteanului, pentru care avea mare admiraţie. Dar cea mai mare parte din acest material s-a pierdut.

eu citesc ce scrii tu si invers...cred :) dar ma retrag si eu ca vine mos ene...

Vin si eu din urma :)

La concursul cu zodii cautam o personalitate "mai cu capul in nori", dar neaparat femeie:)) Asa am ajuns sa citesc despre "Escadrila Alba" - femei aviatoare romance.

Femeile pilot din perioada 1940-1945 merita sa fie recunoscute de catre istorici pentru deosebita contributie avuta. In ciuda glumelor si a spiritului de regula anti feminist caracteristic aviatiei militare, istoria poate dezvălui viaţa şi pericolele prin care acestea au trecut.
Iata o descriere a activitatii femeilor pilot romance, care au luptat in al Doilea Razboi Mondial.

La inceputurile sale, Unitatea Medicală reprezenta o forţă insignifiantă. Avea doar două Monospar cu bimotor şi patru locuri, echipate cu comanda dublă. Unitatea Medicală reusea să işi crească rezerva de materiale în ciuda repetatelor atacuri Poloneze. Conform listei de avioane poloneze capturate, Armata Română a recuperat douăzecişitrei de RWD-13 si trei RWD-13S. Aceste avioane în extrem de bună stare au fost transferate Unitaţii Medicale. Pe 22 iunie 1941, Escadrila Albă a primit avioanele RWD-13 pe care le-a folosit pentru a efectua pană la patru misiuni zilnic, reuşind astfel să transporte numeroşi răniţi.

In anii celui de-al Doilea Razboi Mondial, România a fost singura ţară din lume care a dispus de avioane sanitare pilotate de femei – vestita Escadrila Alba. Totul a început în 1935, când Mariana Drăgescu – care pe atunci avea 23 de ani – a obţinut brevetul de pilot. La vremea aceea, puţine femei se puteau lauda cu astfel de performanţe.
Aviaţia, armă de elită, a fost prima care a intrat în luptă la 22 iunie 1941 pentru dezrobirea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa de sub ocupaţia sovietică.

Femeile -aviatoare românce, înregimentate în Escadrila Albă, dispreţuind pericolele, au participat direct la operaţiunile militare ale Armatei române, îngrijind sau transportând răniţii cu avioanele RWD-13 în spitalele de campanie sau din ţară.

În anul 1938, conducerea Ministerului Aerului şi Marinei s-a interesat de femeile-pilot brevetate în şcolile civile de aviaţie existente în ţară. Acestea au fost solicitate să execute zboruri în cadrul manverelor militare de la Galaţi. După două săptămâni de „ campanie”, aviatoarele Mariana Drăgescu, Nadia Russo Bossie şi Virginia Thomas au primit certificate prin care erau considerate apte pentru a participa la misiuni de război.

Înfiinţarea primei unităţi de aviaţie având un personal majoritar feminin a aparţinut prinţesei Marina Ştirbey, aviatoare, proprietară a unui avion de turism tip ICAR.. Pornind de la modelul organizaţiei finlandeze Lotta Sward, prinţesa Marina Stirbey a avut ideea infiinţării unei escadrile sanitare pentru transportul raniţilor cu avioane pilotate de femei, după ce aceasta a efectuat un raid aviatic în Suedia şi Finlanda.
La întoarcerea în ţară, a redactat un memoriu către conducerea aviaţiei militare, în care propunea înfiinţarea unei escadrile de aviaţie feminine inspirată de modelul finlandez.

La 25 octombrie 1940 din ordinul subsecretarului de Stat al Aerului, comandorul av.Gheorghe Jienescu, s-a constituit Escadrila Sanitară cu sediul pe aerodromul de la Băneasa. Trei aviatoare au fost afectate noii unităţi: Mariana Drăgescu,Virginia Thomas şi Nadia Russo, fiind asimilate gradului de sublocotenent de aviaţie cu solda echivalentă.. Supranumele de Escadrila Alba venea de la faptul ca avioanele – tip RWD-13, de fabricatie poloneză, relativ mici – iniţial au fost vopsite în alb, pe aripi şi pe partea laterală a fuzelajului au fost pictate cruci roşii, iar culorile tricolorului au fost desenate spre extremităţi.Ulterior, din cauza faptului că sovieticii nu ţineau cont de faptul că erau avioane sanitare şi le bombardau, spre sfârşitul anului 1941 avioanele au fost vopsite în culori de camuflaj.

Avioanele sanitare puteau să îndeplinească misiuni de salvare, fiind numerotate de la 1 la 3 si repartizate astfel:
- nr.1, aviatoarei Nadia Russo;
- nr.2, aviatoarei Marianei Drăgescu;
- nr.3, aviatoarei Virginiei Thomas.
În perioada noiembrie 1940 – iunie 1941, cele trei aviatoare au executat unele transporturi cu răniţi şi cu diferite materiale sanitare,antrenându-se şi îmbunătăţind munca în echipă.

La intrarea ţării în război,în ziua de 22 iunie 1941, Escadrila Albă s-a mutat pe aerodromul militar de la Tecuci, iar avioanele RWD-13 au îndeplinit până la patru misiuni pe zi, transportând numeroşi răniţi. Aviatorele au fost nevoite de multe ori să aterizeze pe terenuri neamenajate, pe câmpuri şi şosele pentru a îmbarca răniţi ca apoi să-i ducă în centrele de primire şi spitale.
De cele mai multe ori întrega operaţiune se desfăşura sub focul inamic.
Escadrila Albă a primit în rândurile sale o nouă aviatoare pe Virgina Duţescu. Din cauza stresului şi neputându-se acomoda cu frontul şi pericolele inerente, aviatoarea Virginia Duţescu s-a îmbolnăvit şi a părăsit escadrila la 1 septembrie 1941.
La 10 aprilie 1942, Escadrila Albă a fost dizolvată, înfiinţându-se Escadrila 108 Transport Uşor subordonată Grupului Aero Transport Militar.
Escadrila 108 a fost trimisă pe front în două formaţii. Din prima au făcut parte şi cele trei aviatoare.

Aviatorele noastre au executat şi alte misiuni, unele de recunoaştere deosebit de periculoase. Astfel, în ziua de 4 septembrie 1942, Mariana Drăgescu a executat o recunoaştere la bordul unui aparat de zbor RWD-13 pentru identificarea unui nou teren de zbor pentru aviaţia de vânătoare. ,,Acea campanie a fost cea mai dificilă dintre toate. Dormeam de cele mai multe în corturi şi atacurile aviaţiei sovietice neprevăzute erau frecvente. Spre sfarşit, frigul era ascuţit şi confortul inexistent”.
Efectiv, cele trei aviatoare au îndurat bombardamentele aeriene şi terestre sovietice începând cu 6 septembrie 1942, ulterior vitezele noastre luptătoare aeriene se vor deplasa pe aerodromul de la Plodovitoje, aflat la 40 km de Stalingrad.
Pe frontul de la Stalingrad,Escadrila Alba a fost completată cu noi aviatoare, precum Victoria Pokol, Maria Nicolae si Smaranda Brăescu

Zborurile pe front erau periculoase nu numai din cauza atacurilor aviaţiei de vânătoare inamice dar şi din cauza unor răniţi care au creat incidente destul de grave la bordul RWD-urilor.
Iată ce mărturiseşte aviatoarea Mariana Drăgescu:

,, Într-una din zilele de la începutul lui octombrie 1942, am îmbarcat în avionul meu doi răniţi,care sufereau de leziuni grave la nivelul capului. În timpul zborului, unul dintre ei şi-a recăpătat conştiinţa (cunoştinţa,n.n.) şi,înebunit de durere, a desprins chinga cu care îi era mobilizat braţul. A început să lovească pe celălalt rănit încă inconştient,care a început să geamă. Când m-am întors spre el pentru a-l calma, mi-a apucat braţul şi avionul a început să se mişte în toate direcţiile. Spre norocul tuturor, forţele rănitului s-au epuizat prin toate acele eforturi brutale şi s-a întins din nou pe targă. Cu o mână am redresat avionul, iar cu cealaltă am strâns bine chinga imobolizând rănitul pentru a preveni o nouă criză.
Din fericire, nu au mai fost incidente până la încheierea celui zbor”.

Aviatoarele escadrilei au primit ordinul să urmeze Şcoala de Infirmiere Voluntare la Spitalul Militar „Regina Elisabeta”.
Acestea vor primi în rândurile lor o nouă colegă, pe aviatoarea Ştefania Silvia Iupceanu,care a fost încadrată ca pilot de legătură începând cu 3 martie 1943.

Dupa instaurarea regimului comunist, rasplata lor a fost inchisoarea, eliminarea din aviaţie şi marginalizarea. Celebre în anii războiului, aceste aviatoare au intrat intr-un complet anonimat în primele decenii postbelice, pentru a fi redescoperite mult dupa 1989. Mariana Drăgescu, ajunsă la o vârstă venerabilă, se pare ca este azi singura supravieţuitoare a Escadrilei Albe şi reprezintă un adevarat simbol feminin al aviaţiei române. Dacă mulţi piloţi din Aviaţia Regală au înfundat puşcăriile comuniste în anii postbelici, doamna Drăgescu se poate considera… norocoasă.
A scapat “usor”, numai cu excluderea din aviaţie în 1955, când a fost pur şi simplu dată afară fară nicio explicaţie.

Si cateva date biografice:

Mariana Ştirbey s-a nascut la 19 martie 1912, la Viena, si este nepoata prinţului Barbu Ştirbei. Invată să piloteze la Şcoala “Mircea Cantacuzino”, participă la mitinguri aviatice şi face acrobaţii aeriene. Ea s-a ocupat de infiinţarea aviaţiei sanitare, in anul 1939, denumita şi “Escadrila Albă”.

Smaranda Braescu provine dintr-o familie de razeşi. La 18 ani face primul zbor de agrement. Ea este prima femeie cu brevet de parasutism din România, brevet internaţional obţinut în Germania. România a devenit a patra ţară din Europa cu o paraşutistă brevetată. In anul 1936, Smaranda Brăescu traverseaza Mediterana în premieră mondială feminină.

Ordinea obţinerii brevetului de pilot civil de către aviatoarele Escadrilei Albe:
- Mariana Ştirbey -brevetul nr.93/1935
- Mariana Drăgescu –brevetul nr.94/1935
- Victoria Pokol –brevetul nr.99/1935
- Nadia Russo – brevetul nr.118/1936
- Virginia Thomas – brevetul nr.141/1936
- Smaranda Brăescu – brevetul nr.167/1937
- Victoria Comşa –brevetul nr. 494/1938
- Maria Adam – brevetul nr. 748/1939
- Jana Iliescu – brevetul nr. 910/1940
- Maria Voitec – brevetul nr. 911/1940
- Eliza Vulcu-brevetul nr.1379/1941
- Maria Nicolae- brevetul nr.1558/1942
- Stela Huţan-brevetul nr.1687/1942

bravo lor,femei ,,barbate" curajoase si ,,cu capul in nori" cum spui tu Soso si la propriu si cred ca si la figurat,unele!

Da, femei extraordinare !!! Asa exemple ar trebui sa aratam la televizor, nu toate ...

ai vazut ca si pe fb este un articol despre Mariana Dragescu....

soso, m-ai uns pe suflet...

Nici nu stii cat ma bucur ca am reusit !!!

:)

Sorinuta, articole si portrete grozave, am fost profund impresionata si mandra, fata, pur si simplu MANDRA!!!
Ce om, spatarul Milescu, draga George, iti multumesc din inima ca ni l-ai redat intr-o descriere coplesitoare, la fel si personalitatea impresionanta pe care ti-ai ales-o tu, draga Carmen, jos palaria informatie, BRAVOOOO!!!!

Spatarul Milescu
(continuare)

Viata lui Milescu Spataru, a fost foarte agitata mai departe. Intrigile, i-au adus mari deservicii, in asa fel incat a trecut printr-o peroada de diszgratie, spre bucuria multora dintre solii cu care fusese in China. Urcat pe tronul rusiei, Tarul Petru cel Mare, il reabiliteaza (doar i-a fost dascal...) si il ia ca sfetnic propriu. Numai ca "Diamantul cat oul de porumbel" il tulbura rau pe tar. IUl voia pentru el iar Spatarul Milescu nu prea se invoia. Pana la urma, Spatarul Milescu cedeaza contra unei sume impresionante : 80 de pungi cu bani !!!!!

Rubinul urias, cumparat cu mari peripetii in China pentru insusi Tarul Alexei Ivanovici, a avut si el o poveste a lui dar este prea lunga s-o relatez aici. Important este doar faptul ca dupa ce-l cumparase si spatarul se pregatea de intoarcere, Tarul ... moare! Pe cand s-a intors, inca in Siberia, noul tar Fiodor care impartea conducerea tarii cu fratele sau Ivan (debil mintal) a trimis o solie de intampinare.
Aceasta solie, a cofiscat tot ce a gasit la soli, deci mai cu seama ce gasise la Spatarul Milescu pentru...tarul tocmai mort... Iar a intrat intr-o mare perioada de dizgratie, numai ca, dupa cum spuneam, cand a ajuns Petru cel Mare l-a reabilitat si s-a bucurat de toata cinstea cuvenita pana in 1708 cand spatarul MIlescu Moare.
Cat despre Rubinul urias, acesta a ajuns in tezaurul tarilor ROMANOV.
De cand a plecat din Moldova, Spatarul Milerscu, a ramas credincios slujbas celor care l-au respectat: rusii. (asa cum multi alti oameni de seama din tara noastra, au murit in strainatate!)

Gheorghe Titeica (1873-1939)


Matematician român. A fost profesor la Universitatea si Scoala politehnica din Bucuresti; membru al Academiei Române si al mai multor academii si societati stiintifice straine, doctor honoris causa al Universitatii din Varsovia. Prin lucrarile sale de geometrie diferentiala, Gheorghe Titeica s-a facut cunoscut lumii stiintifice internationale.

In special s-a ocupat cu studiul retelelor din spatiul cu n dimensiuni, definite printr-o ecuatie a lui Laplace. A introdus o clasa de suprafete si o clasa de curbe care astazi ii poarta numele. Este unul din creatorii geometriei diferentiale centro-afine. A fost un mare popularizator al stiintelor. Impreuna cu I. Ionescu, A. Ioachimescu si V. Cristescu a fondat revista "Gazeta matematica", cu G. G. Longinescu publicatia "Natura" pentru raspândirea stiintelor, iar cu D. Pompeiu a editat revista "Mathematica".

Ce mai lucram din culegerea de mate "Titeica" ...

da....si acum o am...e prin pod...