PORTRETE
(din seria "MARI BIJUTIERI")

In 1947, se naste la BACAU, Lazar MARCOVICI. Urmeaza ciclul primar, gimnazial si liceul, pe care il intrerupe in 1963, pe cand era in clasa a X-a, ca urmare a faptului ca parintii se hotaresc sa emigreze in Germania. Acolo, MARTINOVICI reia liceul, de data asta in limba germana. Constiincios si indarjit, nu numai ca a invatat perfect limba germana dar s-a instruit si in domeniul istoriei, culturii si in general a artei Germane. Toate acestea, impreuna cu o anume severitate parinteasca, l-au condus pe tanarul Martinovici spre Facultatea de Arte, Sectia Design din Dusseldorf, Germania. Incepe facultatea in 1968, pe care o finalizeaza cu succes in 1974.

Beneficiind si de resurse financiare, visurile sale din facultate de a fi creator de bijuterii, se indeplinesc. Are deja la dispozitie un atelier de bijutier profesional, dotat cu toate cele trebuinceoase. Isi gaseste incet-incet furnizori de pietre pretioase si metale nobile dar si o piata acceptabila de desfacere. Pentru a incepe sa fie cunoscut in Italia, Franta, Anglia etc... Datorita mintii creatoare si a usurintei cu care mainile sale dibace confectiona bijuterii realizate intr-o linie estetica originala si de inalta calitate, Lazar MARCOVICI devine un renume european, fiind supranumit "Regele bijutierilor cu diamante colorate"

Anul trecut, a revenit in tara, realizand o expozitie cu bijuterii mai deosebite.
Bijuteriile prezentate in Romania, faceau parte dintr-o noua colectie, care arata clar maturitatea si maestria lucraturii sale. Colectia sugera de fapt chiar regasirea de sine dupa o viata de cautari. "Intoarcerea catre NATURA" , asa cum si-a definit colectia, continea Diamante cognac si negre, Safire multicolore, Smaralde, Rubine, Onix negru si Cuart fumuriu si Cuart Roz

S-a remarcat un set format din colier, bratara si cercei care era realizat din:
- 652 de Diamante (cca 15 carate)
- 244 de Safire multicolore (cca 234 carate)

INTOARCEREA CATRE NATURA ne indeamna marele maestru bijutier.

Este Toamna. Am vorbit foarte mult despe intoarcerea la obiceiurile stramosesti si la mama NATURA, de aceea am gasit de cuvinta sa va fac aceasta prezentare a unui bijutier care ne indeamna sa ne reintoarcem catre natura.

Dati cautare pe Google si veti vedea multe minunatii.
Dar sa nu uit. Dupa plecarea din Romania, acest artist a renuntat si la cetatenie si la nume. Lazar MARTINOVICI si-a schimbat numele in

GIANNI LAZZARO

Trista soarta au avut majoritatea artistilor romani in tara lor...

Inca un portret de succes, de-aceasta data unul care e din bransa, sa-i zicem, multumim, Gheorghitza drag!!! Faza cu schimbatul numelui cred ca a fost doar un aspect de marketing, da bine in piata mondiala a bijuteriei un nume italian...

are nume de evreu...de ce a renuntat la cetatenie nu inteleg...doar daca si-a luat-o pe cea germana...ei te obliga parca sa renunti la a ta daca o vrei pe a lor...:(...

faptul ca a devenit bijutier ...spune totul despre faptul ca este evreu.ei sunt renumiti bijutieri si le plac mult diamantele.

Ana Aslan


Primul din lume, Institutul de Gerontologie si Geriatrie a fost fondat în anul 1952 prin Hotarâre a Consiliului de Ministri si a devenit Institut National în 1974, iarîn anul 1992, i s-a atribuit numele de Ana Aslan.
Înca de la înfiintare, pâna în anul 1988 institutul a fost condus de Acad. Prof. Dr. Ana Aslan, având ca obiect de activitate : asistenta medicala geriatrica, cercetarea si gerontologia sociala. În 1964 presedintele OMS l-a propus ca model de institut de geriatrie tarilor dezvoltate.

In anul 1974 Institutul se extinde cu o sectie clinica noua, remarcabila prin confortul interior si spatiile largi, situata intr-un decor natural pe o suprafata de 11 ha la Otopeni.
Cladirea din strada Manastirea Caldarusani nr 9, care este si sediul central al Institutului face parte din patrimoniul arhitectural, fiind o creatie a lui Ion Mincu, cu decoratiuni de ceramica în stil românesc.

Primul medicament creat anume sa întârzie procesul de îmbatrânire, a fost elaborat între anii 1946 si 1956, de Prof. Dr. Ana Aslan si scoala sa dupa numeroase cercetari clinice si experimentale. Rezultatele acestui studiu fac obiectul lucrarii Novocaina - factor eutrofic si întineritor publicata împreuna cu Prof. C. I. Parhon în 1955.Un an mai târziu, în 1956, Gerovitalul este prezentat pentru prima data lumii medicale internationale la Congresul Therapiewoche de la Karlsruhe si apoi la Congresul European de Gerontologie de la Basel.


Ana Aslan (1897-1988, n. Braila) a urmat cursurile Fa­cul­tatii de Medicina din Bucuresti (1915-1922). A fost profesor titular de clinica medicala a Facultatii de Me­di­cina din Timisoara (1945-1949), sef de sectie la In­sti­tutul de Endocrinologie din Bucuresti (1949-1952), iar din 1952 director al Institutului de Geriatrie . Numarându-se printre pionierii gerontologiei medicale mondiale, Ana Aslan s-a preocupat de gerontologia sociala, indicând masuri organizatorice privind cre­a­rea unui sistem de stimulare a activitatilor specifice vâr­stei a treia.Dr. Ana Aslan a fost cea care a intuit si descoperit actiuni terapeutice de tip biotrofic ale procainei prin tratament de ) lunga durata în doze mici, cu rol curativ si profilactic. Gerovitalul H3, produs biotrofic original românesc si, în acelast timp, primul medicament creat anume sa întârzie procesul de îmbatrânire, a fost elaborat între anii 1946 si 1956, de Prof. Dr. Ana Aslan si scoala sa dupa numeroase cercetari clinice si experimentale.

Rezultatele acestui studiu fac obiectul lucrarii Novocaina - factor eutrofic si întineritor publicata împreuna cu Prof. C. I. Parhon în 1955. Desi întâmpinata cu scep­ticism, teoria Prof. Ana Aslan îsi va dovedi peste ani autenticitatea. Începe o munca asidua alaturi de far­ma­cista Elena Polovrageanu ale carei rezultate constau în aparitia medicamentului Gerovital H3 , medicament ge­rontologic prin interventia sa în mecanismele de îmba­trânire la nivel molecular si geriatric datorita interven­tiei sale în bolile cronice degenerative ale vârstei a tre­ia. Un an mai târziu, în 1956, Gerovitalul este pre­zen­tat pentru prima data lumii medicale internationale la Con­gresul Therapiewoche de la Karlsruhe si apoi la Congresul European de Gerontologie de la Basel.

Din acest moment, cercetarile românesti în domeniu se impun pe plan international si genereaza si o serie de cercetari de testare si comparatie cu produse similare din farmacopeea mondiala.

În 1960 Prof. Ana Aslan începe experimentarea unui nou produs care contine, pe lânga procaina, si un fac­tor activator si antiaterogen - Aslavital.

Peste 34 de ani, în 1985, Prof. Ana Aslan publica în Ro­manian Journal of Gerontology and Geriatrics lucra­rea Tehnica si actiunea tratamentului cu Gerovital H3. Precizari dupa 34 ani de folosire . Lucrarea efec­tuata o sinteza a cercetarilor efectuate în perioada efec­tu­ata de grupul condus de Prof. Ana Aslan si în acelasi timp semnaleaza si faptul ca, în urma recunoasterii pe plan mondial a eficientei Gerovitalului, au fost initiate stu­dii care au confirmat rezultatele cercetarilor ro­mâ­nesti si, în acelasi timp, superioritatea produsului ro­mâ­nesc comparativ cu produse similare din farmacopeea mon­diala.

Aspectele clinice caracteristice tratamentului cu pro­ca­ina la pacientii de vârsta a treia se refera la faptul ca la acestia se manifesta reducerea starilor depresive si a an­xi­etatii, dorinta de a trai, cresterea capacitatilor fi­zi­ce si in­telectuale, mai ales îmbunatatirea memoriei, îmbu­na­ta­ti­rea functionala a analizorilor auditiv, optic si ol­factiv, îm­bunatatirea aspectului pielii si parului, scade­rea in­ten­si­tatii petelor senile si a keratozei, cresterea to­nusului mus­cular si a mobilitatii articulare, cresterea si repigmen­tarea parului, normalizarea presiunii arteriale.

Toate aceste observatii clinice au fost verificate expe­­rimental. S-a constatat, astfel, ca Gerovitalul H3 are ac­­tiune stimulatoare asupra proceselor de regenerare la ni­­velul tesutului hepatic, a mucoasei gastrice si a ma­du­vei osoase. De ase­­menea, sub actiunea Gerovitalului H3 se produce si re­­generarea fiziologica si morfologica a muschiului stri­at si a nervilor periferici. Studiile asupra distrofiei nervoase au demonstrat eficienta superioara a tratamen­tu­lui aplicat înaintea producerii distrofiei, fapt ce ple­dea­za pentru utilizarea profilactica a medicamentului.

Aceasta utilizare în scopuri profilactice a tratamentului cu Gerovital H3 a stat la baza cercetarilor întreprin­se sub conducerea prof. Ana Aslan în domeniul geron­tologiei sociale . În cadrul Institutului de geriatrie a fost înfiintata o sectie al carui domeniu de activitate îl constituie procesul de îmbatrânire sub aspect medico-social, economic, psihologic, demografic, ecologic si cultural. Actiunea de gerontoprofilaxie s-a desfasurat la ni­vel national si a permis dezvoltarea unor cercetari mul­tidisciplinare (medicina, psihologie, sociologie, e­co­nomie etc).

Studiul longevitatii umane, studiul intergenerational re­feritor la imaginea sociala a vârstnicilor, studiul îmba­trânirii demografice - sunt numai câteva aspecte care au aratat ca cercetarile fundamentale si aplicative ale ge­rontologiei sociale devin tot mai actuale si necesare. Pe baza acestora, în 1997 Institutul National de Geria­trie si Gerontologie a elaborat un Program National pen­tru asistenta medico-sociala a populatiei vârstnice din România .

Rezultatele studiilor grupului de medici si cercetatori condus de Prof. Ana Aslan au fost publicate în reviste de recunoastere internationala ( Therapeutische Umschau, Revue Française de Gérontologie, Journal of Gerontology, Journal Pharmacological Experimental Therapy ) sau au facut obiectul unor comunicari pre­zen­tate în cadrul unor manifestari stiintifice internatio­nale ( Symposium on Theoretical Aspects of Aging , Mi­ ami, USA , 4 th International Symposium of Basic Research in Gerontology , Varnerg, Suedia , 10 th Internatio­nal Congress of Gerontology, Ierusalim, Israel , VI th In­ternational Congress of Gerontology, Copenhaga, Danemarca , XI th International Congress of Gerontolo­gy, Tokio, Japonia). De asemenea, au aparut sub for­ma unor tratate publicate de edituri de prestigiu din stra­inatate ( Columbia University Press - New York, Edi­torial NBP - Buenos Aires, Consultants Bureau Inc. - New York ).

Imensa munca de medic si cercetator a Prof. Ana As­lan, ca si a întregului grup aflat sub competenta sa con­ducere, a fost unanim apreciata pe plan international si recunoscuta ca o prioritate româneasca incontestabi­la.

Organizatia Mondiala a Sanatatii, Academia de Stiinte din New York, Academia Tiberina - Italia, Uniunea Mondiala de Medicina Profilactica si Higiena Sociala - Austria, Consiliul Mondial pentru problemele urgentei - Olanda, Societatea Americana de gerontologie, Confederatia Societatilor de Gerontologie din ta­ri­le altine - Spania, sunt numai câteva dintre organizatiile mon­diale de prestigiu dintre membrii carora a facut par­te si Prof. Ana Aslan.

Numeroase distinctii internationale - Meritto della re­publica Italiana, Cavaler al noii Europe - Italia, Ca­va­ler al Ordinului de Malta - Franta, Comandor al Or­di­nului Orange Nassau - Olanda, dama di Collare del San­to Graal - Franta, Citizenship International Award  Fi­lipine, premiul si Medalia Léon Bernard decernate de OMS pentru contributii exceptionale în domeniul me­dicinii sociale si geriatriei, premiul Fundatiei Franzheim Franzheim Buckminster Fuller Synergy Trust  dis­tinctie acordata pentru activitatea stiintifica în serviciul sanatatii publice - sunt numai câteva dintre recu­noas­terile internationale ale unei activitati prodigioase pu­se în slujba sanatatii.

SCOALA ROMANEASCA DE GERONTOLOGIE DETINE O SERIE DE PRIORITATI PE PLAN MONDIAL:

• Înfiintarea primului institut de geriatrie din lume (22 ianuarie 1952), având ca obiect de activitate cercetari de gerontologie clinica si asistenta me­di­cala a vârstei a treia.

• Orientarea tridirectionala a cercetarilor geronto­logice: clinica, experimentala si sociala; aceasta structura este astazi recomandata si de O.M.S. (Kiev, 1963) ca model pentru institute similare.

• Elaborarea unui medicament cu eficienta în profi­laxia îmbatrânirii si în terapia starilor patologice ale vârstei a treia - Gerovital H3.

• O strategie terapeutica în profilaxia si terapia ba­trânetii.

• Organizarea unei retele sanitare nationale de profilaxie a îmbatrânirii.

ANA ASLAN - un mare nume pentru noi, romanii !!!

Voi scrieti si eu citesc cu nesat. Felicitari pentru ca stiti sa faceti ziua sa aibe 30 de ore si reusiti si sa va documentati foarte riguros, si sa scrieti atat de incitant

Mina Minovici


Născut în portul Brăilei, Mina Minovici (1858-1935) a fost primul din familia lui care a luat în piept viaţa efervescentă a Micului Paris, în 1873.

Situaţia geniului nu a fost uşoară. Resursele financiare ale familiei, după moartea tatălui, erau limitate, aşa că Mina era nevoit să facă mari sacrificii. A îndurat foamea doar pentru a-şi putea acoperi cheltuielile pentru materiale didactice care aveau să-l pregătească pentru performanţele care l-au dus în istorie. A venit la Bucureşti, deşi nu terminase gimnaziul în Brăila, iar cel care i-a întins o mână de ajutor a fost celebrul Carol Davilla. L-a considerat un talent înnăscut şi l-a luat sub aripa lui protectoare, învăţându-l farmaceutică.



Tot Davilla a fost cel care l-a ajutat pe Mina Minovici să-şi aducă toată familia la Bucureşti, unde au stat ani buni într-o casă pe Schitu Măgureanu. Rămăsese cap al familiei şi se simţea responsabil de soarta mamei şi a celor doi fraţi ai săi. Motiv pentru care s-a angajat ca diurnist auxiliar pentru lucrările chimico-juridice ale Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie, asta în timp ce studia.



În 1885, medicul pleacă la Paris, unde a susţinut doctoratul în medicină şi specializarea în toxicologie. Aici a urmat şi cursurile de medicină legală, intrând în contact cu profesori remarcabili precum Paul Brouardel şi A. Dasstre.

Au fost trei ani în care Minovici a îndurat cele mai crunte momente din viaţa lui. Lipsa banilor l-a determinat să renunţe la mâncare doar pentru a-şi putea acoperi cheltuielile pentru materie didactică.

„Crede-mă că ceea ce am nu este suficient. Luna aceasta am avut de scris inscripţia şi lucrările practice pe primul trimestru şi am fost forţat, ca să plătesc acestea, să renunţ la a mânca de două ori pe zi, astfel că mânânc doar seara, iar dimineaţa iau o ceaşcă de lapte care să-mi ţie până seara. Şi, după cum văd, voi fi forţat să fac asta din trei în trei luni. Afară de aceasta, am trebuinţă de o mulţime de cărţi pe care nu ştiu cum să mi le procur (...). Toate acestea nu le simt în cursul zilei, nici chiar foamea, că sunt ocupat cu lucrul, însă când intru seara în casă mă demoralizez. În condiţiile în care trăiesc nu ştiu cum s-o duc”, scrie Minovici într-o scrisoare către doctorul I.C Istrati.



Un an mai târziu a absolvit primul examen de doctorat în medicină obţinând „Certificat de Scholarite”, care l-a propulsat rapid în lumea ştiinţifică pariziană. Deşi devenise înconjurat şi simpatizat de elite în medicină, neajunsurile nu-l lăsau să se bucure de performanţe.

În faţa lor trebuie să am o ţinută corectă, nu mă pot prezenta cu hainele sau cu ghetele rupte sau cu cămaşa ruptă. Cărţile mă omoară, examenele nu le pot trece căci nu am cu ce plăti consignaţiile”,
mai scrie medicul într-o scrisoare.

Mina Minovici scapă şi de problema financiară în acelaşi an, bine sfătuit de profesorul Paul Brouardel, care i-a sugerat să „şantajeze” statul român. Minovici a trimis o scrisoare în ţară prin care preciza ca profesorul fancez s-a oferit să-i plăteasca bursa dar cu condiţia ca medicul român să rămână defintiv în Franţa. Autorităţile din România, auzind acestea, i-au trimis lui Minovici suma de 9.000 de lei. Viitorul legistului părea să se lumineze. În 1888 a fost ales membru al Societăţii de Medicină Legală din Franţa.

Cu toate astea, se decide să se întoarcă în ţară şi inaugurează Institutul de Medicină Legală care îi poarta numele astăzi.



În 1919 este ales decan al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, şi chiar reales de trei ori la rând cu această demnitate, până în 1934.
La data de 19 decembrie 1892, a inaugurat “Morga oraşului”, primul institut medico-legal din lume, care ulterior i-a purtat numele. Dupa modelul lui Minovici, câţiva ani mai târziu avea sa fie inaugurata la Paris o morga asemanatoare.

La un an după terminarea mandatului, Minovici moare, la 75 de ani, nu înainte de a-şi exprima ultima dorinţă.

„Oriunde voi muri, corpul meu să fie adus la Institutul de Medicină Legală, unde voi fi depus la capelă. Serviciul religios se va face de un singur preot. Nu s eva face niciun doliu. Nici un discurs. Nicio floare. Nicio paradă. Voi fi transportat la cavoul meu din cimitirul Bellu transportat cu dricul automobil. Soţia mea care dispunde corpul meu este rugată să nu-mi încalce ultima dorinţă”.

Întrucât era considerat cel mai bun specialist în conservarea corpului, profesorul bucureştean a fost invitat la decesul multor membri ai caselor regale din Europa, pentru a se ocupa de imbalsamare şi mumifiere. De altfel, tehnica lui, ramasa in parte secreta, reuşea să conserve cadavrele fără a scoate organele din interior.


A creat prima mumie românească.

În jurul acestui procedeu s-au creat mai multe mituri până când “secretul” a fost descoperit, negru pe alb, chiar în arhivele institutului: doi litri de formol 40% şi câte 250 de mililitri de glicerină şi alcool etilic de 96 de grade. Reţeta a fost transmisă discipolilor şi publicată în 1938 în presa vremii de atunci.
De altfel , prima mumie românească a fost realizată de profesor în 1908. Era trupul unui bătrân cerşetor care a stat mai bine de 100 de ani în vitrina institutului şi folosit ca material didactic pentru toate generaţiile de studenţi şi profesori la medicină.

Minovici a fost pasionat şi de criminalistică, astfel a realizat o colecţie impresionantă de crania care prezintă tot felul de fracturi. Fie prin explozie, fie cu toporul. Le-a studiat împreună cu generaţii de studenţi încercând să depisteze cât mai clar cauzele morţii.



Potrivit site-ului bucurestiivechisinoi.ro profesorul Minovici a fost interesat de sinucigaşi şi de obiectele pe care aceştia le foloseau pentru a-şi lua viaţa. El a colecţionat frînghii pentru spânzurătoare, cuţite, săbii, instrumente care au servit la crime sau sinucideri, ba chiar şi o ţeastă umană cu gâtul întins, păstrată intactă atâţia ani.
Un alt domeniu de care profesorul Mina Minivici a fost interesat şi pe care a făcut studii numeroase este viaţa intrauterină. De-a lungul carierei sale medicul a strâns avortoni, la diferite faze ale dezvoltării, o lună, două, sau trei.

Nici fraţii lui Mina Minovici, Ştefan şi Nicolae, nu au fost mai prejos cu performanţele. Ştefan a fost întemeietorul Catederei de Chimie Analitică şi a înfiinţat Asociaţia Generală a Corpului Farmaceutic din România (1899) şi Societatea de Chimie din România (1919).

Nicolae a rămas în aceeaşi zonă. În 1906 a ridicat prima Societate de salvare din Balcani, care timp de 30 de ani şi mai bine a fost întreţinută din finanţe proprii şi cu serviciile sale. Mai mult, în 1934 a ridicat primul spital de urgenţă din România, al doilea din Europa, după cel Moscova.

Ceauşescu i-a pus la pământ intitutul.

Cel mai vizibil reper care aminteşte astăzi de profesorul Mina Minovici este institutul din zona Vitan Bîrzeşti. In 1892, cuprindea o sală de autopsie cu 8 mese, o bibliotecă, un amfiteatru, săli de lucrări practice, laboratoare de anatomie, patologică, criminalistică, fotografie judiciară. Nu în ultimul rând celebrul muzeu alcătuit de marele profesor. A adunat aici şi a studiat diverse piese anatomice umane care se păstrează şi azi în perfectă stare. Potrivit site-ului bucurestiivechisinoi.ro, aici se găsesc şi craniile celebrilor bandiţi de la început de secol XX: Terente, Niculiţă, Petre zis Cetrică, Gherasim Ogaru, dar şi hainele în care a murit ciuruit de gloanţele legionare Armand Călinescu.

Ceuşescu a hotărât să demoleze institutul în 1986 şi să-l mute într-un fost spital. Şi asta pentru că această clădire stătea în calea bulevardului Victoria Socalismului.
De-abia în 1989 se mută în noul sediu din Şoseaua Vitan Bîrzeşti unde funcţionează şi în prezent.

Ce oameni, domnule, ce oameni dedicati meseriei si pasiunilor, pentru asta faci si foamea, fara sa-ti bati capul prea mult!!!!
Ceausescu - un nenorocit si-o javra care-a mutilat tara asta peste tot, insa Bucurestiul in mod special... Eram in Bucuresti cand s-a daramat Spitalul Brancovenesc, lumea era stransa grup, erau si oamenii care plangeau, nu le venea sa-si creada ochilor, cred ca as vrea sa citesc si despre istoria acestui mare lacas ce, din cauza megalomaniei ceausiste, a disparut din arhitectura Romaniei, bine ca ne-am umplut de tot felul de cvartale cu arhitecturi coreene...

PORTRET
GRIGORE ALEXANDRESCU

A murit in 1885, pe 25 Noembrie. Acum 127 de ani, intr-o totala obscuritate, singuratate si uitat de toata lumea (asa cum au fost ultimii 25 de ani din viata). Retragandu-se din lumea care a tesut numai intrigi impotriva lui (in frunte cu Heliade care era febletea curtii) dedicandu-se familiei, inchizandu-se in sine se izoleaza complet . Vazandul pe strada, in 1870 Bonifaciu Florescu scrie:
" "Ratacitor - ruine printre ruine- slab si palid ca umbra, traiete o drama ce nu transpare in opera sa" In iarna anului 1882, Duiliu Zamfirescu scrie: " Astfel, spre pilda, cine-si mai aduce aminte ca, in tara romaneasca, un poet, care candva a adus oarecari servicii limbii si litreraturii noastre, traieste? Vreau sa vorbesc despe Grigore Alexandrasecu, marele si adevaratul nostru fabulist. Grigore Alexandrescu este inca in viata. Mai stie cineva, ceva, de dansul? Il intreaba cineva daca are ce manca? Mai isi supara cineva sa-si tulbure linistea, intreband de dansul?"
Se stinge deci din viata intr-un Noembrie trist, Bacovian -daca vreti- la 75 de ani, intr-o indiferenta generala, incat niciun ziar sau revista n-a pomenit de plecarea poetului in nefiinta. La inmormantare, doar cateva rude ratacite...

Grigore Alexandrescu s-a nascut, dupa cum scrie Ion Ghica in "Amintiri" in anul 1812, in cetatea de scaun TARGOVISTE.
Deci?

Adica acum exact 200 de ani. De aceea am ales sa va prezint portretul acestui poet si pentruca a scris atatea fabule cu substrat politic, incat si azi se potrivesc PERFECT, ca o manusa, pe politicianul de azi: tradator si corupt pana in maduva oaselor...

Maine voi incerca sa va prezint cateva secvente din viata marului fabulist, uitat si de lumea lui si de lumea nostra, cu toate ca nu este un copil care sa nu stie macar o fabula scrisa de Grigore Alexandrescu.

Noi, romanii, avem o vorba:"Toata nebunia dureaza trei zile" Numai ca acest proverb, este valabil si in viata de zi cu zi. Poti sa faci bine o viata intreaga, Odata daca n-ai putut, s-a terminat tot binele din lume! Poti fi un om intelept, un geniu, in trei zile toata lumea te-a uitat! Toti am vra sa ni se faca bine, Cati sintre noi sarim in ajutorul altora? Ne pare rau cand cei i-am iubit ne uita. Dar noi, de ii uitam?
Grigore Alexandrescu ar putea sa ne lamureasac daca ar mai trai. Deci, sa ne readucem aminte de cel care ne-a imbucurat copilaria cu frumoasele si educativele lui FABULE.
Morala, o veti trage voi daca veti vrea.

:)

neatza! G daca ai timp mi-ar placea sa ne vorbesti despre Bogdan Petriceicu-Hasdeu si despre fiica lui...si mai ales despre constructia Castelului de la Campina.

Muzeul de Arta Populara "Dr. Nicolae Minovici"

Într-una dintre primele primăveri ale veacului tocmai încheiat, la bariera Bănesii, s-a oprit una din birjele de Herasca, obişnuite cu traseele lungi, aducând doi bărbaţi apropriaţi ca vârstă. Nicolae Minovici, proaspăt medic legist, care-şi finaliza doctoratul la Paris şi bunul său prieten, arhitectul Cristofi Cerchez, au coborât în plin câmp pentru a discuta despre un proiect. Nicolae Minovici cumpărase un teren întins la margine de oraş, în preajma barierei, unde dorea să ridice o vilă cum Bucureştiul nu mai văzuse. Terenul era uşor denivelat, fapt care convenea cu aşezarea unei grădini minunate, grădină care trebuia să pună în valoare vila, care dorea să o ridice aici.



Cristofi Cerchez încercase până atunci să convingă diverşi comanditari că stilul neo-românesc este pe cât de original şi frumos, pe atât de singular ca valoare arhitecturală. Şi aceasta într-un oraş încă destul de franţuzit. Nicolae Minovici a dorit să-i ofere bunului său prieten deplină libertate de mişcare într-un astfel de proiect. Când au sosit prima oara în aceste locuri de margine, era către sfârşitul iernii anului 1903. În împrejurimi se auzeau către seara glasurile lupilor, care înaintau cu curaj până către străzile marginase ale epocii. Adesea zăreai şi ciute, căpriori şi multe alte păsări sălbatice, care se bucurau de apele lacurilor din împrejurimi încă sălbatice, nepopulate şi aşadar, deloc sistematizate.



Era o adevărată aventură să locuieşti aici, singur, înconjurat de păduri şi câmpuri pustii. Aşa era această margine de Bucureşti la început de veac XX. Proiectul a demarat în anul 1904, pentru a fi sfârşit un an mai tarziu. Astfel a fost ridicată "prima casă în stil popular românesc", la bariera de nord a oraşului. Clădirea are un istoric bogat, iar situaţia ei actuală nu este cu nimic schimbată faţă de primii ani de existenţă. Din acest punct de vedere, mai ales muzeistic, este un sit aproape unic în Bucureşti.

Primul muzeu bucureştean de artă populară

Clădirea a fost ridicată pentru a adaposti colectia deja anunţată la data ridicării ei, de doctorul Nicoale Minovici. Compartimentele clădirii au fost determinate de categoriile variate de obiecte colecţionate şi modul de expunere. Colecţia a fost îmbunătăţită între 1919-1940 prin valuri succesive de achiziţii. În clădire nu s-a locuit permanent dar, cel puţin până în 1937, aici aveau loc diferite reuniuni familiale sau colegiale, conferinţe şi sesiuni ştiinţifice precum şi diferite consfătuiri profesionale.

Muzeul Dr. Nicolae Minovici este primul muzeu bucureştean de artă populară. El a devansat proiectul ambiţios al lui Tzigara Samurcaş; Acesta punea piatra de temelie al actualului Muzeu al Ţăranului Român la 1912, dar clădirea (in forma actuală) urma sa se finalizeze abia în 1941. Nucleul patrimoniului acestui muzeu a fost organizat în clădirea Monetăriei Statului, cu sprijinul lui Spiru Haret, la 1 octombrie 1906.

La începutul anului 1906, muzeul Dr. Nicolae Minovici funcţiona deja ca un muzeu privat, care devansase iniţiativa publică. Colectia era expusa intr-un spatiu special organizat, ceea ce nu era cazul pentru impresionanta colecţie adunată de Tzigara Samurcaş.

În anul 1936 Nicolae Minovici si-a donat colecţia, impreuna cu proprietatea aferentă, în suprafaţă totală de 13.878 mp, Comunei Bucureşstilor. Potrivit actului de donaţie, vila urma să fie "pentru totdeauna " un muzeu de artă naţională cu denumirea "Muzeul de Artă Populară Prof. Dr. Nicolae Minovici". Vila era înconjurată de o splendidă grădină în stil 1900 la care şi-a adus contribuţia şi sculptorul decorativ Wilhelm August von Becker.

Dr. Nicolae Minovici a murit în 1941. Nepotul său de soră, care primise în 1938 o parte a proprietăţii doctorului, ing. Dumitru Minovici, va prelua de la unchiul său conducerea muzeului. Acesta va ridica între 1939 si 1942 actualul muzeu de Artă Feudală Occidentală, pe care l-a donat în 1945 Academiei Române pentru a nu-l pierde la anunţata "naţionalizare".

Marginalizare in comunism

La începutul anilor '70, muzeul a fost trecut într-un grad inferior, categoria a IV-a, act care la determinat pe directorul acestuia, Dumitru Minovici, să trimită un memoriu vice-preşedintelui Ioan Jinga. Prin acest memoriu, se arată că muzeul "Dr. Nicolae Minovici" este primul şi singurul muzeu de artă populară din capitală la 1919". Mai menţiona faptul că era director al muzeului din 1938, dată la care a facut o serie de donaţii de artă populară şi a intervenit cu plata lucrărilor de consolidare a clădirii după cutremurul din 1940, dată dupa care s-au realizat grilajele exterioare de forjat, precum şi gardul de lemn, schimbat în anii '90.

În 1982, muzeul a fost transferat spre administrare Muzeului Naţional de Artă al R.S.R. şi implicit Ministerului Culturii, Primăria Bucureştilor nemaifiind proprietara imobilului.

El a fost transferat spre administrare Muzeului Satului prin ordinul nr.11 din 21 februarie 1991. Cererea de transfer a făcut-o Muzeul Satului. Ordinul este semnat de ministrul culturii şi cultelor de atunci, Andrei Pleşu.

La 2 decembrie 1997, Guvernul Romaniei a hotărât "transmiterea ansamblului imobiliar "Vila Minovici", proprietate publică a satului şi a colecţiei de artă populară "Dr. Nicolae Minovici", în proprietatea publică a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi în administrarea Muzeului de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti" - astăzi Muzeul Municipiului Bucureşti. Transferul s-a încheiat practic la 20 mai 1998. De atunci s-a derulat o iniţiativă referitoare la concolidarea şi restaurarea clădirii.

În anul 2005 a luat fiinţă Asociaţia "Prietenii Muzeelor Minovici. În anul 2006, Muzeul Municipiului Bucureşti a demarat activităţi de igienizare şi reparaţii urgente ale clădirii. În acelaşi timp a fost amenajat într-o formă primară şi parcul muzeului. Aleea principală a parcului a fost reconstituită. În prezent, cu sprijinul Asociaţiei "Prietenii Muzeelor Minovici", au fost realizate proiectul de fezabilitate şi proiectul tehnic de execuţie privind consolidarea şi restaurarea clădirii, proiecte întocmite de o echipă coordonată de arhitectul George Polizu.

Gheorghitza drag, mersi frumos de portretul lui Gr. Alexandrescu - primul si cel mai bun scriitor roman de fabule, sa stii ca-l voi aminti astazi intr-o lectie de la inspectie - la literatura universala de-a XI-a am pregatit tema "Elita Antichitatii", si printre portretele celebritatilor greco-latine se numara si Esop, asa incat voi face legatura cu personalitatea inrudita din literatura romana - Grigore Alexandrescu, tu mi-ai dat ideea, iti multumesc!!!
Va rog sa-mi tineti pumnii, am niste emotii de zile mari, Doamne-Ajuta!!!

Grigore Alexandrescu

Toporul şi pădurea

Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,
Dar că vorbea odată lemne şi dobitoace
Nu rămâne-ndoială; pentru că de n-ar fi,
Nici nu s-ar povesti.

Şi caii lui Ahil, care proorocea,
Negreşit că au fost, de vreme ce-l trăgea.
Întâmplarea ce ştiu şi voi s-o povestesc
Mi-a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc
Şi care îmi zicea
Că şi el o ştia
De la strămoşii lui,
Care strămoşi ai lui ziceau şi ei c-o ştiu
De la un alt strămoş, ce nu mai este viu
Şi pe-ai cărui strămoşi, zău, nu pot să vi-i spui.

Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,
Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă.
Trebuie să ştiţi, însă, şi pot să dau dovadă,
Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.

Astfel se încep toate: vremea desăvârşaşte
Orice inventă omul şi orice duhul naşte.
Aşa ţăranul nostru numai cu fieru-n mână
Începu să sluţească pădurea cea bătrână.

Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:
"Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte,
Începură să zică, toporul e aproape!
În fundul unei sobe ţăranu-o să ne-ngroape!"

- "E vreunul de-ai noştri cu ei să le ajute?"
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Şi care era singur ceva mai la o parte.
"Nu." - "Aşa fiţi în pace: astă dată-avem parte;
Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească,
Decât să ostenească."

Stejaru-avu dreptate:
După multă silinţă, cercări îndelungate,
Dând în dreapta şi-n stânga, cu puţină sporire,
Ţăranul se întoarse fără de izbutire.

Dar când avu toporul o coadă de lemn tare,
Puteţi judeca singuri ce tristă întâmplare.
Istoria aceasta, de-o fi adevărată,
Îmi pare că arată
Că în fiece ţară
Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
Nu le aduc străinii, ci ni le face toate
Un pământean de-ai nostri, o rudă sau un frate.

carmenn draga, imi ceri un lucru foarte complex. O biografie simpla, "la prima mana" nu ridica probleme. Tu ai asociat isa la numele lui si fiica si castelul. Deia nu mai putem vorbi de un simplu portret deoare toate aceste trei lucruri, ar trebui prezentate in alta "tonalitate" (sa ma exprim artistic) Or, nici pe vremea lui si nici in zilele noastre, anumite lucruri nu se pot prezenta asa simplu. Sunt oameni care nu pot percepe alte nivele energetice decat cele "palpabile" vizibile. B.P. Hasdeu a depasit cu spiritul sau, energia trupului si a atins planuri superioare de constiinta. Cum sa vorbim despre asa ceva pe un asemenea topic? M-am tot gandit dar n-am gasit inca o cale cat de cat acceptabil, care sa fie totusi tolerata si de ceilalti breslasi. Daca vom incepe sa vorbim despre spirite, despre limbajul semnelelor incrustat in zidurile castelului, negresit ne vor crede dusi de acasa unii dintre prietenii nostri de pe Breslo... De aceea, ma voi gandi cam ce pot scrie si cam cum sa scriu, sa putem face un portret cat se poate de realist dar fara sa aducem atingere normelor generale de comunicare, pe care totusi trebuiie sa le respectam aici.
Sper ca ma intelegi si daca ai dus in discutie acele subiecte inseamna ca sti la ce ma refer.

In vremea lui Ceausescu, niste oameni au avut de suferit deoarece au discutat despre "Meditatia Transcedentala" In toate timpurile se gasesc potrivnici (indiferent daca "impotriveala" lor izvora din rautate sau din ignoranta). Acelasi lucru s-a intamplat pe vremea lui Ceausescu si cu alte miscari cum ar fi Yoga, Francmasoneria sau o serie de culte religioase care au si fost interzise...
Unii sunt pregatiti de a discuta asemenea subiecte, altii, nu. Noi nu trebuie sa suparam sau sa deranjam ideile si conceptele de constiinta ale nimanui.
Dar ma voi gandi serios la propunerea ta si cand voi gasi o solutie, cu mult drag...

da...mai stiu si eu cate ceva...dar ziceam asa ca o minima informatie...insa nu se poate sa scrii sumar... asa este...lasa ca macar le-am facut pe fete sa se intrebe! :)

imi trimiti pe mail...:)

Medicul copiilor


A salvat zeci de mii de vieti. Iar lumea l-a rasplatit cu uitare. Unul dintre cei mai mari doctori pe care i-a avut vreodata Romania traieste izolat, intr-o camera a spitalului in care a lucrat cateva decenii.

Mainile ii tremura acum. Altadata, dar nu de mult, degetele sale lungi se miscau cu precizie milimetrica si finete de pianist. Faceau minuni in sala de operatie. Zi si noapte. An dupa an. Mai bine de jumatate de secol. Fara limite, dupa cum singur spune. A stiut un singur lucru. Cum sa faca bine. Sub lampa din sala de operatie aseza campul steril cu grija, iar bisturiul sau deschidea drumul catre vindecare.

Acum, omul despre care s-a spus ca e un titan al medicinei romanesti e imobilizat la pat. Si intr-o izolare aproape totala intr-o camera de la Spitalul Marie Curie. De cativa ani, singura lume a chirurgului inseamna rafturile pline de carti, icoanele, tablourile si fotografiile pe care le-a primit drept rasplata de la pacientii pe care i-a operat.

Trec zile intregi pana cand usa alba, capitonata, se mai si deschide. Acum, la 80 de ani, profesorul Pesamosca incearca sa infrunte realitatea. Din cand in cand, cate un fost coleg, dintre cei care i-au fost alaturi, mai trece sa-l viziteze.

La usa cabinetului era coada mereu. Daca la putere nu ar fi venit comunistii, Alexandru Pesamosca ne-ar fi spus azi povesti marinaresti- visul lui a fost sa plece pe mare. Dar poate ca Romania avea nevoie de un doctor genial, asa ca a facut medicina. Mai intai la tara, apoi la Bucuresti. Din 1984 n-a mai iesit din Spitalul de Copii Marie Curie: acolo muncea, acolo locuia. Pur simplu, n-a avut niciodata timp sa se ocupe de el, sa-si planga cei doi fii morti inaintea lui, sa-si ia o casa. Asa ca spitalul i-a devenit casa, iar meseria, un mod de viata. A ajuns profesor si, spre finalul carierei, academician.

Prin diverse interventii, profesorul a fost lasat sa stea in spital. Si uitat. Chiar si de cei care ar trebui sa aiba grija de el. Cel mai mare regret al medicului e ca nu a pus nici un pret pe partea materiala a vietii. De fapt, nici nu indraznea cineva sa-i ofere bani. In schimb, primea cadouri dintre cele mai diverse.

Acum se multumeste cu si mai putin. O supa, doua mere si cateva secunde de companie pe zi. In strainatate, profesorul Pesamosca nu ar fi fost doar respectat, ci adulat. Stau dovada scrisorile pe care le primeste in fiecare an de la fosti pacienti de-ai sai.

Scrisorile de multumire continua sa soseasca si azi. Iar profesorul le citeste pe fiecare in parte. Dupa aproape 60 de ani de munca in spital, Alexandru Pesamosca a aflat de ce a facut aceasta meserie cu atat de mult drag.

Un final de cariera nedrept, pentru un om care a iubit oamenii si care nu a primit la schimb iubirea lor.

m-am gandit ca poate aveti in familie rude care au fost salvate de acest om minunat care a avut o viata plina de greutati insa a facut minuni cu mainile sale...

Carmen draga, ce portret ne-ai prezentat, si-aproape nu-mi vine sa-mi cred ochilor - academician si om de renume mondial, si sta intr-o camera uitata din spital, nu are o casa, bine ca-si pregatesc unii case pe hectare intregi, NESIMTITII!!!

Clara Haskil, românca trimisă pe pământ să-l interpreteze pe Mozart






"Într-un trup de o emoţionantă fragilitate, sufletul arde ca o lampă. Aplecată asupra clapelor. Atentă la sonorităţile pe care le trezeşte, artista supraveghează ivirea, înflorirea, ecoul lor. O interpretare ca o dantelărie fină, o gamă de nuanţe de o întindere restrânsă şi care totuşi dă iluzia că este vastă tocmai datorită dozajului contrastelor. Unii pianişti merg de la un fortissimo zgomotos la pianissime abia simţite: ea se limitează la forte şi la piano dar, între aceste limite, câte nu inventează pentru a substitui esteticii brutalităţii idealul poeziei! O ascult. Primesc cu devotament preţiosul său mesaj, şi îmi spun: «Astfel cânta Chopin, mai fin prin faptul că era insesizabil, misterios şi straniu!» Ceea ce face dintr-o sonată de Schubert, care are reputaţia unor lungimi şi repetări inutile, e minunat. Fără a folosi prea mult pedala şi fără a se servi vreodată de braţe ca de nişte pârghii naturale, prin simplul joc al degetelor şi al încheieturilor mâinilor, suple ca nişte şopârle, ne încântă. Ea se impune nu prin forţă, ci prin caracter; nu străluceşte ci radiază, transmite chiar graţia muzicii: în două ore ea şterge amintirea strălucită şi vană a unei armate de virtuozi. Ce aşteaptă asociaţiile noastre ca s-o angajeze pe Clara Haskil? scria celebrul critic muzical Bernard Gavoty, în 1951. ( "Clara Haskil - Editura Muzicală, 1987).

COPILUL-MINUNE
Clara Haskil fusese un copil-minune. Se născuse la 7 ianuarie 1895, la Bucureşti, într-o familie de evrei. Vor fi trei surori: Lili, Clara şi Jana. Isaac, tatăl, va muri de tânăr, lăsând în mare necaz soţia, pe Bertha, şi cele trei fetiţe. Dar Bertha va face totul ca fetele să-şi poată urma calea muzicii, pentru că toate trei erau talentate. La 3-4 ani Clara ani putea să cânte la pianul surorii sale, bucăţi studiate de aceasta. Era o minune. O însuşire care va fi recunoscută cu admiraţie de ceilalţi toată viaţa Clarei. Era de ajuns să audă sau să citească o dată o lucrare muzicală pentru a o reda chiar şi după ani fără nici o greşeală!

Fetiţa va fi prezentată unui profesor la Conservator, iar în 1901 va deveni elevă. Se pare că a fost ascultată, la un moment dat, chiar şi de regina Elisabeta, care i-a dat şi o bursă.

Dacă viaţa ar fi mers pe un făgaş normal, geniul micuţei Clara ar fi trebuit să-i aducă recunoaştere şi, poate şi bani, relativ repede. Dar destinul era scris. Clara va fi luată în îngrijire de unchiul său Avram, fratele mamei, care o va duce la Viena. Şi aici geniul său va fi recunoscut, se vor scrie chiar cronici laudative despre ea. Avram, împins de orgoliu sau de o dragoste prea mare, şi vrând să o vadă repede afirmată o rupe pe micuţa Clara din liniştea şi bucuria găsite la Viena şi o duce la Paris. Aici, cu greu, va reuşi să devină eleva unui mare muzician Cortot, dar lumea era mult mai rece. Va cuceri Parisul abia spre sfârştiul vieţii.

Clara creştea, familia îi era departe; a fost cuprinsă de o boală de oase care o va ţintui la pat şi îi va deforma spatele, apoi războiul cu toate nenorocirile lui. Iar boală: intervenţie chirugicală pe creier. Dar ea este foarte puternică. Muzicienii şi iubitorii de artă îi recunoaşteau valoarea, nimeni nu îi dădea angajamente.

Marele pianist Nikita Magaloff scria despre Clara Haskil: "Cred că nu am întâlnit niciodată, la nici unul dintre cei mai iluştri colegi ai mei, această uşurinţă de necrezut şi tulburătoare, această dezinvoltură pianistică, care se manifestă mereu prin acest mod de izbucnire spontană, naturală, instinctivă a muzicii. Ceea ce alţii reuşesc prin muncă, reflecţie, căutare, părea să-i fi venit într-adevăr din cer şi fără greutate. Este indiscutabil că ea era atinsă de o graţie muzicală şi cred că aceasta este ceea ce resimţea publicul chiar mai puţin cunoscător şi care dădea interpretării sale o calitate cu totul excepţională.”

Clara era genială, plină de trac violent- uneori trebuia să o împingă cineva să intre pe scenă, şi mult, mult prea modestă- "Hotelul în care locuiesc este atât de luxos, încât mă simt stingherită şi mă duc în sala de mese pe lângă pereţi, precauţiune cu totul inutilă, căci nimănui nu-i vine ideea să mă contemple”. Şi mereu nemulţumită de rezultatele muncii sale.

Au fost ani când a căutat cu înfrigurare angajamente. Uneori a primit ca plată rochia în care s-a îmbrăcat să concerteze. Treizeci de ani s-a chinuit, a luptat, a supravieţuit. Într-o zi lumea s-a trezit: "Deci există încă aşa ceva: o artistă servind arta la perfecţie ca un sacerdot. Şi pe lângă aceasta, o măiestrie aproape supraomenească şi o interpretare de o frumuseţe captivantă- s-ar putea spune prin mâini inspirate- care nu devin posibile decât printr-o înţelepciune interioară care te face smerit. Acest mesaj atât de mare, atât de frumos, de emoţionant, de o puritate atât de senină, de o căldură umană şi vibrantă în acelaşi timp, i-a fost dat Clarei Haskil să-l transmită...” Era în Olanda, în 1950. Clara Haskil avea 55 de ani.

Clara Haskil a fost o minune a muzicii. O minune a pianului, descoperită târziu de publicul larg.
Am parafrazat cuvintele scrise de un ziarist german, la un moment dat: "Clara Haskil, trimisă pe pământ să-l interpreteze pe Mozart.

Descoperirea poveştii Clarei Haskil m-a determinat să scriu, cu o oarecare strângere de inimă, cu un oarecare regret: românca trimisă pe pământ să-l interpreteze pe Mozart. Nu ca să-i dau ei ceva, ci ca să ne dăm seama că noi neştiind-o, am pierdut imens.

Am citit cu uimire şi tristeţe continuă volumul "Clara Haskil” apărut la Editura Muzicală, în 1987. Emană durere. A fost scris de Jerome Spycket, prefaţat de Herbert von Karajan. Povestea vieţii Clarei Haskil nu este scrisă cu înflorituri. Nici ei nu-i plăceau înfloriturile atunci când interpreta. Muzica era zeul. Se lăsa în voia Sa. Nu schimba nimic. Punea mâinile pe clape şi ea devenea îngerul care trebuia să transmită mesajul. Atât. În rest, era un om care se lupta continuu cu nedreptatea( faptul că a fost evreică i-a adus multe suferinţe), cu lipsurile, cu boala, cu zeci (zeci!) de ani de nerecunoaştere a unicităţii sale. Nu a fost căsătorită niciodată, dar atunci când cineva a scris despre singurătatea ei, a rămas uimită, pentru că ea a avut întotdeauna prieteni, mulţi prieteni valoroşi care au ajutat-o în orice încercare. Nu a fost niciodată singură.

Gloria imensă, strălucitoare, sufocantă - a cunoscut-o de la 55 de ani. A cucerit Olanda, Anglia, America - ţara care o tratase cu indiferenţă în tinereţe, i-a căzut la picioare; Elveţia cucerită deja, Italia o invita pentru nenumărate concerte. Franţa... ah!, Franţa a căzut ultima, era una dintre marile ei dorinţe: Parisul să o recunoască. Ea, care a trăit ani în care primea aşa... câteva concerte, a fost şi unul singur, acum nu mai putea face faţă. Avea sute de solicitări, răspundea la câteva zeci. I se cereau înregistrări. În sfârşit, geniul fusese recunoscut! Era pe culmi.

1 decembrie 1960. Concert la Teatrul din Champs Elysees- Clara Haskil şi tânărul muzician Arthur Grumiaux. Sunt în culise, Clara este stăpânită, aşa cum a fost toată viaţa ei, de trac.”Sala e tixită, nici o treaptă nu eliberă, iar scena e plină de mai multe rânduri de scaune.(...).«Parisul o iubeşte cu dragoste pe Clara Haskil: dragoste târzie şi minunată.» ( Când, după o secundă de ezitare, ea apare în sfârşit, atât de fragilă, de patetică, de o paloare extremă, mâna dreaptă aşezată pe antebraţul tânărului său partener(...) sala explodează în ovaţii, care îi însoţesc până la marele pian negru. ( Atunci începe Sonata opus 12 nr. 3 de Beethoven.(...) ea simte acest public mai aproape ca niciodată... În culise are momente de slăbiciune. Îşi revine şi reintră pe scenă. Duo în La major de Schubert, apoi Sonata în Mi minor de Mozart (nr. 24), apoi Sonata opus 96 în Sol major de Beethoven.

"Seara se termină în apoteoză, printr-un adevărat strigăt de dragoste al publicului dezlănţuit, care se eliberează de o prea mare tensiune şi care urlă în gura mare... Epuizată, dar fericită, în calmul regăsit îi mărturiseşte lui Gerard Bauer:«N-am întâlnit niciodată o asemenea linişte, nu ştiu dacă o voi mai regăsi vreodată...» A fost ultimul concert. În Parisul iubit. Şi cucerit iremediabil.

A murit la 7 decembrie 1960, la Bruxelles, în urma unui stupid accident. A căzut pe scările din Gara Sudului, s-a lovit la cap. Şi nimeni nu a mai putut face nimic. Este înmormântată în cimitirul Montparnasse. În Paris...

Festivalul
La Vevey, Elveţia, oraşul în care a locuit din 1942 pânâ la moartea sa, în care a avut mulţi prieteni, din doi în doi ani se ţine un festival concurs dedicat Clarei Haskil. Mai întâi a fost Asociaţia care-i poartă numele, înfiinţată de patru mari prieteni ai săi- Ren Klopfenstein, Georges Payot, Emile-William Rossier et Michel Rossier. Concursul se ţine din 1963 «Pentru a onora şi perpetua amintirea incomparabilei pianiste elveţiene de origine română » scrie pe site-ul festivalului. Festivalul are ca scop descoperirea de tinere talente care să exprime modestie, sensibilitate, muzicalitate, virtuozitatea, discreţia, să fie permanent în căutarea excelenţei, valori inspirate din viaţa şi cariera Clarei Haskil. Concursul est e unul foarte exigent, pentru că au fost ani în care nu a fost desemnat nici un câştigător. Până acum, un singur român a învins la Vevey - Mihaela Ursuleasa, în 1995.
În 2013 se vor împlini 50 de ani de existenţă a concursului, iar cea de a 25-a ediţie se va ţine în perioada 4-9 septembrie.

Prietenia cu Dinu Lipatti
"Dragul de Lipatti , ieri seară i-a doborât încă o dată pe toţi pianiştii cu Mozart-ul său. Este un ales al zeilor, dar şi eu le mulţumesc că mi-au dat şi mie câte ceva...”

Se cunoscuseră la începutul anului 1936, la Paris, în casa Prinţesei de Polignac, o mare admiratoare şi susţinătoare a celor doi. În timpul unei serate, un tânăr s-a apropiat de ea: Dinu Lipatti. El avea numai 19 ani şi deja se vorbea despre măiestria sa, luase premii. Geniile se recunosc, se împrietenesc, se întâlnesc des, vorbesc zilnic la telefon. Sunt geniali şi copilăroşi.

La 19 octombrie 1938 Clara şi Dinu, la iniţiativa Prinţesei de Polignac, vor interpreta Concertul în Mi bemol la două piane de Mozart. În timp vor mai cânta împreună. Prietenia lor va fi tot mai strânsă. El îi spunea Clarineta. "Scumpe prietene, (Ţi-am spus deseori cât m-au atras natura, caracterul dumitale rare şi cât m-a bucurat prietenia sinceră ce am simţit din partea dumitale. Iacă o adevărată declaraţie!”(...).

Când izbucneşte războiul Dinu Lipatti pleacă în România. Ei îi lipseşte foarte mult prezenţa sa, care îi dădea putere. …) "Mon cher Dinu, (…) Scrisoarea dumitale plină de ştiri interesante mi-a făcut cea mai mare pălcere şi m-am bucurat de a te şti într-o dispoziţie bună şi de a vedea că faci proiecte frumoase şi lucrezi cu curaj. Bine faci, bravo! Mi-a fost tare necaz nr. 1 că m-ai şi înlocuit cu Madeleine Cantacuzene (cea care va deveni doamna Lipatti n.r.) - concurentă redutabilă în toate privinţele! (...)” Dinu îi menţine legătura cu ţara, pe care nu o va mai revedea.

Pe Madeleine o va cunoaşte peste câţiva ani, în Elveţia. Se vor împrieteni. Soţia lui Lipatti avea o admiraţie adâncă pentru Clara. Îi privea ca pe două minuni. Dinu devine o celebritate, Clara încă se chinuie să obţină angajamente. Acestea vin foarte rar. Nimeni nu înţelege ce se întâmplă. De ce un geniu nu reuşeşte să se impună. Pentru Dinu rămâne acelaşi miracol: 10 octombrie 1945: "Dragă Clara, Nu am cuvinte pentru a-ţi spune cât de mult ne-ai entuziasmat şi tulburat cu Mozart-ul dumitale de ieri. Am retrăit, şi cât de puternic încă, emoţia pe care mi-ai produs-o în strada Saint -Didier(...) am fost fericit să constat că eşti într-o formă cu totul excepţională. Cu siguranţă şi o nobleţe maiestuoasă ţi-ai ţinut discursul (tot timpul vibrant, niciodată indiferent), ca şi cum ai fi vorbit prin fiecare notă. Ştii că nu am obiceiul să fac complimente (la ce bun?), mai ales când e vorba de prieteni. În consecinţă: eşti o foarte mare artistă şi îţi mulţumesc pentru ce ne-ai dăruit aseară(...)”
Această "tandereţe nesfârşită” avea să fie lovită la 2 decembrie 1950 de dispariţia prematură a "poetului pianului” - Dinu Lipatti. Clara va suferi cumplit.

O altă mare prietenie a fost aceea cu Charlie Chaplin. S-au cunoscut la Vevey. Charlie va fi fascinat de "doamna micuţă, foarte plăpândă”. A ascultat-o cântând şi "pot doar să spun că, după ce a terminat, m-am dus la ea şi i-am spus cu candoare: «Dar dumneavoastră, dumneavoastră sunteţi o foarte mare artistă!» Ea a surâs şi acesta a fost începutul prieteniei noastre. O prietenie foarte strânsă, cu foarte multe Ajunuri de Crăciun petrecute alături de Charlie şi de soţia sa, Oona. Charlie va spune: «În viaţa mea am întâlnit trei genii: Clara Haskil, profesorul Einstein şi Sir Winston Churchill.”

Am urmarit cu lacrimi in ochi, toate reportajele de la Antena 3, cu minunatul OM Pesamosca...

Felicitari si mii de multumiri Carmenn, pentru minunatele porterete prezentate. Pacat ca atat de putini breslasi sunt intersati de aceste subiecte.

daaaaaaaaaaaa...si eu...era constantean...saracul, ce soarta a avut si cum a fost parca parasit de toata lumea intr-o camaruta la spitalul unde a salvat sute de copii...:(

Zoe Dumitrescu Buselenca


Rostul acestui articol, pe langa apropiata zi, 20 august, in care Zoe Dumitrescu Busulenga (Maica Benedicta) ar fi implinit 89 de ani, este dublat de durerosul si incredibilul Ipotesti, sfartecat in aceasta perioada de rapoarte, sesizari penale, nepotisme si ordinare aranjamente, fapte de care greu se vor spala locurile devenite sacre pentru milioane de romani.

De ce Zoe Dumitrescu Busulenga?
Recunosc si imi asum ocolisul pe care il voi urma in a vorbi despre Eminescu folosind un exemplu prea putin cunoscut, dar deja atacat la drumul mare.

Insa un fapt extraordinar, un moment divin al spiritualitatii romanesti s-a petrecut in urma cu trei ani, intr-un spital din Iasi, unde Zoe Dumitrescu Busulenga, devenita intre timp Maica Benedicta, le transmitea apropiatilor sai de pe patul de moarte: SA-L APARATI PE MIHAI!

Cuvinte devenite intre timp testamentare, datatoare de suflu pentru mii de tineri care au avut apoi curajul de a cauta drumul deschis de Maica Benedicta.
O viata inchinata lui Dumnezeu, daruita in final cu totul credintei. Maica Benedicta a ramas in constiinta romanilor ca un punct luminos, atat de luminos incat nu de putine ori a orbit si a naucit de-a binelea "geniile" contrafacute, starnind in ele patimi negre, greu de banuit.

De ce Ipotestiul nu i-a daruit Maicii Benedicta prilejul de a locui, macar o luna pe an, pe aceste meleaguri? Bineinteles, in detrimentul unor "personalitati" consumatoare de fonduri!
De ce Varaticul a strans zeci de ani la rand sute de intelectuali, academicieni, scriitori, pictori, preoti si monahii, studenti si elevi, toti veniti sa o asculte pe Maica salasluita intr-o chilie modesta?
De la Parintele Anania la Eugen Simion, de la pictorul Horia Bernea la mari parinti ai Romaniei, toti s-au perindat si au poposit la cea care ii incarca spiritualiceste cu Eminescu.

Maica Eufrosina, cea care a fost alaturi de Maica Benedicta inca din anii 80, isi nedumereste si astazi zilele: De ce inca nu o cunosc toti romanii pe Zoe Dumitrescu Busulenga? Cine este interesat de apasatoarea tacere care se mentine asupra unui nume atat de luminos?
"Aveam vreo 15 ani cand am ajuns aici, la Varatic, in casa asta. Atunci am auzit prima data numele Doamnei Busulenga. Venea atunci la prietena sa, Valeria Sadoveanu, care locuia aici dupa ce, la moartea lui Mihail Sadoveanu, comunistii le-au luat casa pentru muzeu. Venea aici, in casa Parintelui Roman Braga si a surorii lui, Maica Benedicta, si Lili Teodoreanu, sotia lui Ionel Teodoreanu. Auzeam toate aceste nume, fara a sti nici macar foarte bine ce reprezinta ele in cultura romana", povesteste Maica Eufrosina, ramasa astazi singura in casa de sub padurea Varaticului.
Singura, dar asaltata zilnic de oamenii dornici sa vada locul unde a nadajduit Zoe Dumitrescu Busulenga. Ii primeste pe toti. Scoate, ca pe vremea Valeriei Sadoveanu, un serbet servit in paharul cu apa, si povesteste, la umbra copacilor din curtea larga si atotcuprinzatoare.

"Am inteles, pe masura ce cresteam, cine sunt acesti oameni. Veneau zeci de academicieni, sute de studenti si elevi. Zoe Dumitrescu Busulenga vorbea cu toti, se cobora la nivelul tuturor. In special cu tinerii, cu elevii vorbea foarte mult. Era ingrijorata de nivelul atat de scazut al cunostintelor cu care tinerii ies din scoala. Dupa ce plecau elevii, o vedeam vorbind cu mahnire despre faptul ca profesorii nu mai sunt interesati de constintele elevilor lor, ca nu mai trezesc in ei dorinta de cunoastere".

Maica Eufrosina, coborata din pruncie in manastire, a invatat langa Maica Benedicta sensul si importanta Cuvantului. A fost cel mai apropiat observator, timp de treizeci de ani.
"A fost un geniu, de o inteligenta sclipitoare, pana in ultima clipa a vietii", marturiseste Maica Eufrosina cu privirile intoarse in anii atat de frumosi.

Este impresionata inca de caracterul foarte puternic al omului Zoe Dumitrescu Busulenga.
"S-a calugarit tarziu, cu cativa ani inainte de a muri, chiar daca venea la Varatec de prin anii 80. Avea o viata crestina demna de marii monahi. Tinea postul cu sfintenie. Mi-amintesc cum, intr-o vineri, a spus ca nu mananca nimic pana la ora 6 seara, si ca abia atunci va manca doi cartofi copti. Ma indemna sa fac acelasi lucru. Eu, recunosc, mi-am zis: eu voi manca o salata, nu pot sta pana diseara. Dar cand am ajuns in bucatarie m-a cuprins o stare nefireasca: cum adica, ea, un mirean, poate, iar eu, calugarita, nu pot. M-am intors si in ziua aceea am mancat abia la opt seara, impreuna, cartofii copti. Nici macar fierti nu ii voia", spune Maica Eufrosina.

Apoi, intr-o zi, Zoe Dumitrescu Busulenga a plecat de acasa. S-a intors luminoasa, stralucind de fericire.
"Am observat la gatul ei o cruce mare, dar mi-am zis ca asa ii placea sa poarte. Intr-un tarziu, mi-a marturisit: Maica Eufrosina, sa stii ca m-am calugarit!", isi aminteste maica de la Varatic.
"Fusese la Parintele Iustin Parvu, la Manastirea Petru Voda, unde s-a calugarit. M-am intristat ca nu a facut acest lucru la noi, la Varatic. M-a vazut necajita si mi-a spus: Uite, pentru bucuria dumitale, mi-am luat numele Maicii Benedicta, prima maica din casa".

Urmatorii ani au fost de credinta adanca, in care s-a rugat si a purtat pe brate, cu raspundere, "trupul" mutilat de cuvinte al lui Mihai Eminescu.
Suferea cumplit la atacurile detractorilor, la neobosita truda a unora de a indeparta Poetul de neamul sau. A inceput sa duca o asidua munca de culturalizare a tinerilor, de convingere a acestora asupra nevoii de modele. Pana in ultima clipa a vietii.
A visat sa refaca la Varatic casa in care locuia Eminescu atunci cand o vizita pe Veronica. Nu a reusit. Casa asteapta si astazi. Ruina sprijinita doar de padurea din apropiere, cu fata spre satul de maici in care poposeste mormantul Veronicai.

Prin testament, Maica Bendicta a cerut sa fie inmormantata la Putna, loc unde, de cativa ani, Parintele Dosoftei continua munca Maicii, printr-un colocviu anual desfasurat in ziua de 20 august.

Strabatand Varaticul de la un cap la altul, de sus in jos, nu ai cum sa nu te intrebi ce ii lipseste Ipotestiului pentru a te face sa simti frumusetea, adancimea spirituala a unui loc datator de Eminescu.

un articol despre aceasta faimoasa romanca,gasit pe net...

Grigoras Dinicu

Grigoras Dinicu a fost un muzician roman de etnie roma, cunoscut in toata lumea mai ales pentru compozitia sa din 1906, Hora staccato. Absolvent de Conservator la doar 17 ani, apreciat inclusiv de George Enescu, ajungea sa reprezinte Romania la Expozitia Internationala de la Paris. Se spune ca Lacz Laczi, cel mai mare lautar al Ungariei (supranumit "printul lautarilor") ar fi exclamat, dupa ce l-a auzit cantand: "Daca eu sunt printul lautarilor, romanul asta pare adevaratul lor rege!". Pentru formatia Anatolia (Turcia), Grigoras Dinicu este "cel mai bun violonist al secolului XX", "un adevarat zeu mitologic".
Asculta Jalea tiganului (Grigoras Dinicu) si Acemkurdi Saz Semaisi (Cevdet Cagla), interpretate de formatia Anatolia in cadrul evenimentului Alla Turca.
Citeste despre viata lui Grigoras Dinicu.

Formatia Anatolia a fost protagonista povestirii muzicale intitulate Alla Turca - Aegean and Balkan Dances, cea de-a sasea intalnire din cadrul proiectului Cand Bizantul eram noi, organizat de Institutul Cultural Roman in parteneriat cu Asociatia pentru Cultura si Traditie "Anton Pann".


Despre viata lui Grigoras Dinicu

Nascut in aprilie 1889, Grigoras Dinicu in cartierul "Scaune" din Capitala. Tatal lui, Ionica Dinu, era un lautar ce cantase in Franta si Rusia. De asemenea, fratele mamei lui Grigoras - Dimitrie Dinicu - studiase violoncelul la Viena, fiind coleg de Conservator si prieten cu George Enescu.

A inceput prin a lua lectii de vioara de la un lautar batran, Mos Zamfir, iar la Biserica "Scaunele Vechi" a cantat in cor. A studiat vioara si compozitia la Conservator (1902-1906), fiind admis aici la varsta de doar 13 ani, dupa ce studiase cu Carl Flesch.

Se spune ca, din dorinta de a castiga bani pentru a-si ajuta familia, studentul Grigoras s-a angajat la un spectacol de pantomima de La Mosi. Intr-o zi, Dumitru Dinicu si Carl Flesch se duc sa vada spectacolul. In timp ce-si facea numarul cu vioara, tanarul este recunoscut, caci profesorul ii cunoastea stilul de a canta. Flesch il exmatriculeaza, dar va continua sa il pregateasca in particular.

Cine asculta vioara lui Grigoras aude si vede in acelasi timp muzica.


Alexandru Vlahuta
In 1906, la examenul de absolventa dat pe scena Ateneului Roman, va interpreta Concertul nr. 1 de Paganini, pentru care i s-a acordat Premiul I. Apoi a strecurat in program o compozitie proprie, numita Hora Staccato, cea care mai tarziu il va face cunoscut in toata lumea.

S-a angajat sef de taraf la gradina de la Bufet, apoi la Restaurantul Gambrinus (care fusese al lui Caragiale). Prima Ciocarlie se pare ca a cantat-o la indemnul strigat chiar de scriitor, intr-o noapte: "Grigoras, baiete, sa-mi canti tu mie o Ciocarlie!". A continuat cantand in localurile cele mai cunoscute ale capitalei. Deschis spre alte genuri muzicale, violonistul a introdus in programele de seara piese de cafe-concert si muzica de camera, valsuri si serenade la moda.

Victor Filoti l-a luat la Budapesta sa-i cante lui Lacz Laczi, cel mai mare lautar al Ungariei, supranumit "printul lautarilor", decorat de capatele incoronate ale Europei. Se spune ca, dupa ce l-a ascultat, "printul" ar fi exclamat: "Daca eu sunt printul lautarilor, romanul asta pare adevaratul lor rege!".

Ajunge sa cante la un hotel din Londra, unde este promovat ca "the king of the gypsy players and his band", apoi in Franta, la cel mai mare restaurant parizian. Aici il gaseste si celebrul violonist Iascha Heifetz, care spune despre Grigoras Dinicu ca este cel mai mare violonist pe care l-a auzit vreodata. Aici ii cere acceptul sa prelucreze Hora Staccato ca piesa de concert si-l obtine.

Daca eu sunt printul lautarilor, romanul asta pare adevaratul lor rege!


Lacz Laczi, cel mai mare lautar al Ungariei, supranumit "printul lautarilor"
Alaturi de taraful sau a reprezentat Romania la Expozitia Internationala de la Paris, unde i s-au conferit Diploma de Onoare si Ordinul Ministerului Instructiunii Publice, impreuna cu inaintarea la gradul de ofiter. Va fi insotit aici de Maria Tanase.

Epuizarea nervoasa suferita in turneul din 1943 la Ankara si Constantinopol ii provoaca un accident vascular, in urma caruia miscarile cu mana stanga devin foarte complicate. Desi ii vine greu sa cante la vioara, nu va renunta la instrumentul sau. In 1946, cand lucra la un restaurant oarecare, vine sa-l asculte Yehudi Menuhin. Pentru el a cantat Ciocarlia ultima data.

A murit pe 27 martie 1948. La inmormantarea sa, Orchestra "Barbu Lautaru" (condusa de Ionel Budisteanu) a cantat Hora Staccato. Marele dirijor si compozitor Ionel Perlea a incercat sa interpreteze Zigeunerweise de Sarasante langa mormant (cum ii ceruse Grigoras Dinicu pe patul de moarte fiicei lui), dar n-a putut din cauza multimii sufocante.

Ion Perlea


Între 1918 și 1923 studiază compoziția și dirijatul cu Beer-Walbrunn în München și Paul Gräner și Otto Lohse în Leipzig (Germania).
La 17 octombrie 1919 dă primul concert la Ateneul Român din București, în dublă ipostază de interpret și compozitor. În 1926 Ionel Perlea obține Premiul de compoziție George Enescu pentru "Quartetul de coarde op.10".
În stagiunea 1927 - 1928 a fost angajat ca dirijor al Operei din Cluj. În anii 1929 - 1932 și 1936-1944 funcționează ca dirijor iar între 1929- 1932 și 1934- 1936 ca director muzical al Operei din București.[2]
Anul 1945 îl găsește pe Ionel Perlea la pupitrul Operei din Roma. Succesul obținut determină conducerea de la Teatro alla Scala din Milano să-i ofere un angajament permanent la pupitrul acestei prodigioase scene lirice, care a însemnat consacrarea sa definitivă pe plan internațional.
Debutează în 1949 la Metropolitan Opera din New York cu opera Tristan și Isolda de Richard Wagner.
Apoi a fost un sezon cu San Francisco Opera Company, a fost dirijor invitat al Orchestrei Simfonice NBC" și director muzical al Grand Opera Festival din San Antonio, Texas în 1951.[3]
La recomandarea lui Arturo Toscanini, care îl desemnează ca urmaș al său dăruindu-i propria baghetă, Ionel Perlea semnează un contract cu Connecticut Symphony Orchestra în anul 1955 și va rămâne acolo până în 1965[4]. Urmând aceluiași Toscanini funcționează în perioadele 1952 - 1959 și 1965 - 1970 ca profesor de artă dirijorală la Manhattan School of Music din New York.


Ionel Perlea la pupitrul Orchestrei Simfonice din Bamberg
Din nefericire suferă un atac vascular cerebral cu paralizia parțială a brațului drept. Cu eforturi mari a învățat să dirijeze numai cu mâna stângă și a reușit o performanță memorabilă cu opera Tosca de Giacomo Puccini.
În 1969 Ionel Perlea dă ultimele sale concerte în București în Sala Palatului și la Ateneul Român.
În timpul carierei sale artistice a condus numeroase spectacole de operă în Viena, Paris, Buenos Aires, Florența, Chicago și a apărut la pupitrul unor prestigioase orchestre, în special în Statele Unite ale Americii.
Printre compozițiile sale se numără un concert pentru vioară și orchestră, piese de muzică de cameră, muzică simfonică. A lăsat numeroase înregistrări pe discuri din repertoriul simfonic sau de operă.
Ionel Perlea a încetat din viață la 29 iulie 1970.

Ionel (Jonel) Perlea (n. 13 decembrie 1900, Bucu-Ograda Ialomița - d. 29 iulie 1970, New York) a fost un dirijor și compozitor născut în România din tată român (Victor Perlea) și mamă germană (Margarethe Haberlein).

Aviatori celebri!


Horia Agarici (n. 6 aprilie 1911, Lausanne, Elveția, d. 1982, Eforie, România) a fost un căpitan aviator al Forțelor Aeriene Române, unul din aviatorii de elită al celui de-al Doilea Război Mondial al Armatei Române, poet și autor român. Pentru faptele sale extraordinare de vitejie din timpul celui de-al doilea război mondial a fost supranumit și „Salvatorul Constanței”.


Născut la 6 aprilie 1911 la Lausanne în Elveția, Horia Agarici și-a petrecut copilăria la Iași. După începerea cursurilor liceale în acest oraș, familia s-a mutat la Brașov, unde Horia a terminat studiile liceale la Liceul Doctor Ioan Mesota. După un an de studii la Politehnica din Timisoara, a decis să devină ofițer de aviație, urmând cursurile Școlii de aviație militară de la Cotroceni. După obținerea brevetului de pilot de razboi, la 16 aprilie 1934, proaspătul aviator militar va activa în cadrul mai multor escadrile, zburând pe diferite tipuri de avioane. A participat, cu gradul de locotenent aviator, la manevrele regale din anul 1938.


Cel de-al Doilea Război Mondial

La 22 iunie 1941, la ordinul, rămas în istorie, lui Ion Antonescu, trupele române au trecut Prutul. Începea o lungă campanie, al cărei obiectiv era eliberarea unor teritorii aparținând României, ocupate samavolnic de Uniunea Sovietică.


Primii care au intrat în luptă au fost, în ambele tabere, aviatorii. Formațiunile de bombardament au survolat linia frontului, în căutarea unor ținte care să afecteze decisiv puterea de luptă și economică a inamicului. Astfel, în primele ore de dimineață, o formație de șase bombardiere sovietice s-au apropiat, peste Marea Neagră, de instalațiile portuare ale Constanței. Escadrila 53, afectată apărării litoralului, era plecată în misiune. Numai locotenentul Horia Agarici, cu rezervoarele de carburant perforate, a rămas pe aerodromul Mamaia. Totuși, conjunctura a făcut din Agarici un adevărat simbol al aviației de vânătoare.


Doborârea a trei bombardiere

În 1941, el primește comanda escadrilei 53, dislocată pe aerodromul Mamaia, afectată apărării litoralului. Unitatea era dotată cu avioane Hurricane.“În dimineața de 23 iunie 1941, piloții escadrilei au primit ordinul de a însoți o formațiune de bombardiere. Horia Agarici a decolat în fruntea escadrilei, dar, din cauza unor scurgeri de combustibil a fost nevoit să revină la bază Și, imediat, tehnicienii au încercat să remedieze defecțiunea.


La ora 12:00 s-a dat alarma: au fost semnalate bombardiere sovietice, care, după toate aparențele, se îndreptau spre Constanța, cu misiunea probabilă de a ataca portul. În ciuda tuturor regulamentelor, Agarici decolează fără ordin, fără coechipier, cu un singur rezervor plin, pornind “la vânătoare”. Norocul și simțul său de orientare îl ajută și, în curând apare în fața sa, zburând la altitudinea de 600 de metri, un grup de cinci avioane de bombardament, neînsoțite de vânătoare (lipsă de orientare strategică? Dispreț pentru capacitatea de reacție a românilor?).


Profitând de poziția favorabilă (deasupra și în spatele țintei), Agarici atacă. Întâi trage în bombardierul din capul formației. Îl lovește decisiv. Avionul sovietic cade în mare și explodează odată cu bombele pe care le transporta. Printr-o ranversare și un semitonou, Agarici revine la atac, trăgând în avionul din dreapta, care cade. Apoi atacă și al treilea inamic, care se îndreaptă spre sol, deși nu are incendiu la bord. Probabil că echipajul a ales prizonieratul… În acel moment, al doilea avion lovit de Agarici este luat în primire și de artileria antiaeriană română.


Celelalte două avioane sovietice au dispărut în acest timp, abandonând misiunea, iar Agarici a revenit pe Mamaia, în limită de benzină. Rezultatul primei lupte aeriene din acest război a fost: trei bombardiere sovietice doborâte, dintre care două atribuite locotenentului Horia Agarici și al treilea, în comun, aviatorului și A.C.A.


Distincții

La revenirea la sol, Agarici a fost felicitat de comandantul flotilei, ca și de camarazii săi. Unii dintre ei, ca de pildă veteranul de război Traian Moraru, membru al A.S.A.B., își amintesc și povestesc cu emoție acest episod remarcabil de la începutul războiului.


Remarcabila victorie a fost citată prin ordin de zi pe armată, fiind apoi preluată și amplificată de ziare și de Radio România. Celebritatea lui Agarici a fost asigutată și prin versurile lui Pastorel Teodoreanu, puse pe note de Gherase Dendrino pentru un șlagăr la modă în vara lui 1941.


"A plecat la vânătoare Agarici A plecat ca să vâneze bolșevici…”

Veteranii din al doilea Război Mondial (chiar și din trupele terestre) își amintesc cum îl fredonau atunci când avioanele cu cocardă tricoloră survolau linia frontului.



Din păcate, probabil ca urmare a invidiei unor superiori, la 3 august 1941 Horia Agarici a fost mutat de la Escadrila 53 la I.A.R. Brașov, ca pilot essayeur, deși între timp fusese decorat cu: “Virtutea Aeronautică clasa a treia”, “Coroana României cu spade și panglică de Virtute Militară clasa a cincea” și cu “Crucea de fier” germană, fiind avansat la gradul de căpitan aviator. Mai târziu a revenit în luptă, reușind ca, până la sfârșitul războiului să mai doboare încă trei avioane inamice, cu toate că firea lui poetică și nostalgică îl arăta superiorilor ca pe un tip incapabil să lupte.


După război, căpitanul aviator Horia Agarici este trecut în rezervă, pentru a presta diferite activități fără nici o legătură cu meseria și pasiunea lui, zborul. Ca o consecință a servitudinii față de Moscova a regimului comunist din România, în anul 1955 el este degradat, ca și alți aviatori care se distinseseră pe frontul de est. A fost reabilitat și i-a fost redat gradul de căpitan de abia în 1965.


A murit în 1982, la Eforie, fiind înmormântat cu onoruri militare.


Poetul Agarici

Horia Agarici este amintit și de istoria literaturii române. A publicat mai multe cărți, printre care volumul de versuri “Acorduri și armonie”, cel de nuvele “Șoimanu Furtună”, precum și tratatele de specialitate ”Aviația de vânătoare” și “Lupta în cer”. Poate că versurile lui nu îl ridică la valoarea unui mare poet, dar pasiunea care le-a inspirat este remarcabilă, pentru că este aceeași care l-a călăuzit în luptă:


“Pe zarea mării, case sclipesc în alb de viață?
Și moartea se apropie pe aripi de păgân…
Dar iată-un fulger rece, avânt fără stăpân,
Un șoim de fier și flăcări, pierind în dimineață.”

(Încăierare în văzduh).

Victor Eftimiu

Victor Eftimiu (n. 24 ianuarie 1889, Boboshticë, Albania - d. 27 noiembrie 1972) a fost un poet, dramaturg, povestitor, traducător, colecționar de artă, mason și academician român din perioada interbelică.
Director al Teatrelor Comedia (1913) și Național (1920, 1930 și 1944-1945), director general al teatrelor (1920), al Teatrului Național și al Operei din Cluj (1927). A colaborat la ziarele și revistele vremii, între care: Luceafărul (la care a și debutat în 1904), Viața literară (1906), Țara noastră. În 1932 primește Premiul Național pentru Literatură, iar la 31 mai 1948 este ales membru titular al Academiei Române.
În 1935 obține în francmasonerie gradul 33 și ultim al Ritului Scoțian Antic și Acceptat și este ales Venerabil al Lojii bucureștene Meșterul Manole. În actul I din opera sa, Meșterul Manole reproduce aproape cuvânt cu cuvânt, ceremonialul de inițiere în gradul al treilea, cel de Maestru.[2]
Victor Eftimiu a fost autorul pieselor de teatru în versuri Înșir'te mărgărite, Omul care a văzut moartea, Cocoșul negru, Prometeu. A introdus teatrul poetic în România după modelul lui Federico Garcia Lorca în literatura spaniola.

Parfumul vremurilor de altădată

Cînd în anii consolidării puterii proletare, se cam terminase cu vînzoleala distinşilor oameni de litere pe la „Capşa“ şi nici mesele de la „Nestor“ nu mai aveau căutarea consacrată, maestrului nu i-a rămas decît să reconstituie, în apartamentul personal, o aproximativă ambianţă de cafenea. Foştii muşterii de la „Corso“ (a cărei dărîmare, în pragul conflagraţiei provocate de nazism, îndoliase floarea condeierilor bucureşteni) găseau uşa deschisă a primitorului domiciliu deţinut de Victor Eftimiu. Aproape în orice zi şi la orice oră, după cum clevetea urbea, se prezentau să ţină companie generoasei gazde supuşii regulilor bine stabilite de a răspunde la apel: cronicarul de teatru N. Carandino, faimosul producător pe bandă rulantă de vorbe de duh, Oscar Lemnaru (zisul „oscarlambur“), un gazetar cu antene întinse pînă la agenţii de presă de peste Ocean, agerul „ştirist“ Alf Adania. Nu se puneau la socoteală protejaţii nelipsiţi ai amfitrionului, din tagma scenei, unii îmbătrîniţi în animaţia culiselor, cum era creatorul muzeului destinat istoriei Teatrului Naţional, devotatul Franga. Se spunea că, zilnic, la ora prînzului, servanta rînduia 10-12 tacîmuri la masă (ca să fie!), învăţată a mai adăuga, nu o dată, pentru cine ştie ce întîrziat imprevizibil. Iar picatului din senin, oricine ar fi fost, nu i se atîrnau lingurile-n brîu. De un grătar în sînge se mai găsea materie primă pe la bucătăria întotdeauna prevăzător aprovizionată. Cît priveşte licorile din pahare, nimănui nu i s-a întîmplat să rămînă cu buzele uscate. Să nu se deducă de aici că „albanezul“ cu purtări aristocratice ar fi fost un petrecăreţ neistovit. Cred că nici nu-l atrăgeau chefurile. Îi plăcea să aibă în preajmă convivi spirituali, gata întotdeauna să dea curs provocărilor sale pentru petrecerea cîtorva ore, boiereşte, înconjuraţi de mobile occidentale şi covoare orientale, cu cărţi în ediţii princeps la dispoziţie, singularizate prin dedicaţii autografe, ca şi splendoarea de picturi semnate Pallady sau Iser, prieteni de nădejde din vremea tinereţilor, cînd frecventau asiduu „la butte Montmartre“, îngroşînd clientela vreuneia din tavernele locului.

La taclalele după-amiezelor bucureştene, Victor Eftimiu mai lăsa pe seama lui Nicu Carandino împrospătarea mărturiilor cu parfum de boemă, ca unul ce deţinea un substanţial stagiu în mediile artistice autohtone. Şi, dacă e să respectăm purul adevăr, mai intra în joc un factor cu puteri magnetice: era un moment suveran cînd, prin pînza delicată a vaporilor de cafele ce aromeau încăperile, o delicată apariţie feminină străbătea spaţiul şi-l umplea de vrajă, iar sclipirile blonde ale părului lăsat să curgă de-a lungul gîtului fragil fixau atenţia asupra umerilor legănaţi în ritmul paşilor plutitori. Era Tery! Cel puţin, la acest nume răspundea „nepoata“ care-l însoţise pe venerabilul invitat la întîlnirea pomenită de la Oneşti şi pe care mi-a fost dat s-o mai zăresc, mut de încîntare, într-o vizită sau două săvîrşite în aleea ce deriva din strada Brezoianu înspre Cişmigiu.

text scris de Geo Serban

SAMUEL VON BRUKENTHAL

Baronul Samuel von Brukenthal (1721-1803) a fost singurul exponent al comunităţii săseşti transilvănene căruia i s-au atribuit importante funcţii publice în cadrul statului austriac condus de împărăteasa Maria Theresa(1717 – 1780), cea dintâi funcţie ocupată fiind aceea de cancelar aulic al Transilvaniei.
Perioada petrecută la Viena în această calitate coincide cu perioada constituirii colecţiei sale de pictură, menţionată în 1773 în Almanach de Vienne drept una dintre cele mai valoroase colecţii particulare ce putea fi admirată în mediul cultural vienez al vremii.
Colecţiile iniţiale ale baronului von Brukenthal (constând din pinacotecă, cabinet de stampe, bibliotecă şi o colecţie numismatică) au luat naştere cu precădere în intervalul de timp dintre anii 1759 şi 1774. Se cunosc puţine informaţii privind modul lor de constituire, primele înregistrări referitoare la achiziţii de tablouri în documentele familiei Brukenthal apărând în 1770, dată la care nucleul pinacotecii trebuie să fi fost deja format.
Numit Guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei, funcţie pe care a ocupat-o între anii1777 şi 1787, Samuel von Brukenthal construieşte la Sibiu un palat în stilul Barocului Târziu, după modelul palatelor vieneze.

Baronul Lowendal

Multilateralul artist George baron Lowendal (pictor, poet, arhitect, scenograf, actor, maestru de balet...), cu o biografie fascinantă şi un arbore genealogic care circumscrie mai multe familii europene cu „sânge albastru", a fost director tehnic la Teatrul Naţional din Cernăuţi (1926-1935) şi la Teatrul Naţional din Craiova (1942-1943) şi a desfăşurat o bogată activitate la teatrele „Lucia Sturdza Bulandra" şi „Constantin Tănase" din capitală.
A fost profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu" din Bucureşti şi s-a remarcat ca un cronicar vizual al spaţiului bucovinean, fiind un peisagist şi portretist de excepţie.
A avut mulţi prieteni în lumea artistică, scriitori şi actori, între care Cezar Petrescu, Victor Ioan Popa, Camil Petrescu, George Mihail Zamfirescu, Ionel Jianu, Grigore Vasiliu Birlic, Sică Alexandrescu, Radu Beligan.
Născut la Petersburg la 27 aprilie 1897, George baron Lovendal, cea mai complexă personalitate culturală din Bucovina interbelică (supranumit "pictorul Bucovinei", întrucât a fost creatorul celei mai reprezentative tipologii artistice a ţăranului din această zonă) a decedat la data de 18 februarie 1964.

Emil Racovita

S-a născut la Iași în 1868, într-o casă de pe str. Lascăr Catargiu nr. 36, care a aparținut în perioada 1867-1899 lui Gheorghe Racoviță, tatăl viitorului om de știință. Clădirea datează din secolul al XIX-lea și este monument istoric (IS-II-m-B-03798). Pe peretele dinspre stradă al clădirii a fost amplasată o placă memorială cu următorul text: „În această casă s-a născut marele biolog romîn EMIL RACOVIȚĂ (1868 - 1947), explorator în Antarctica, întemeietorul speologiei, precursorul ocrotirii naturii. Soc. de șt. naturale și geografie a RPR Filiala Iași”
El și-a petrecut copilăria la Șurănești, Vaslui. Și-a început educația la Iași ca elev al lui Ion Creangă și mai târziu al lui Grigore Cobălcescu, continuând apoi la liceul „Institutele Unite”. Fostul elev al geologului Grigore Cobălcescu, studiază la Facultatea de Drept din Paris, după dorința tatălui său, dar audiază concomitent și cursurile Școlii de antropologie. După obținerea cu succes a licenței în drept, se înscrie și la Facultatea de Științe din Universitatea Sorbona, Paris, după absolvirea căreia (1891) lucrează la laboratoarele Arago în cadrul stațiunii biologice marine de la Banyuls-sur-Mer, unde efectuează o serie de scufundări la adâncimea de 10 m cu un echipament clasic Siebe-Gorman, pentru a studia viața subacvatică. Prezintă teza de doctorat în 1896 cu subiectul Le lobe céphalique et l'encéphale des annélides polychètes.

La vârsta de numai 25 de ani este ales membru al Societății zoologice din Franța. Este recomandat (1897) să participe ca naturalist al Expediției antarctice belgiene (1897-1899) la bordul navei Belgica, condusă de Adrien de Gerlache. Această expediție, care pornește din Anvers la 10 august 1897[necesită citare], avea un caracter internațional, pe lângă belgieni, la ea participând și norvegianul Roald Amundsen ca ofițer secund, medicul american Frederick Cook, meterologul polonez Antoine Dobrowolski și geologul Henryk Arctowski.
Cu prilejul escalelor făcute în Chile și pe țărmurile strâmtorii Magellan, efectuează cercetări complexe asupra florei și faunei. În apropierea Țării Palmer din Antarctica, expediționarii descoperă o strâmtoare care a primit numele navei „Belgica” și câteva insule (una numită de Racoviță insula Cobălcescu). Expediția mai înscrie pe harta încă incompletă a Antarcticii și insula Wiencke și Țara lui Danco, după numele celor doi membrii ai expediției care au pierit în această călătorie.
În perioada când „Belgica” a fost prizoniera ghețurilor (martie 1898 - februarie 1899) naturalistul expediției, împreună cu ceilalți oameni de știință, au înteprins numeroase observații și cercetări științifice. Materialul adunat a constituit obiectul unui număr de 60 volume publicate, reprezentând o contribuție științifică mai mare decât a tuturor expedițiilor antarctice anterioare luate la un loc. Savantul român a înteprins un studiu aprofundat asupra vieții balenelor, pinguinilor și altor păsări antarctice, care i-a adus o reputație bine meritată.
În 1920 a fost invitat ca profesor la Facultatea de Științe a Universității din Cluj, unde a înființat primul institut de biospeologie din lume.

Belgica navigînd in Strîmtoarea de Gerlache
Cele 1.300 [1] de exemplare din flora și fauna regiunilor cercetate adunate de Racoviță au fost studiate de numeroși cercetători, care au descris sute de forme necunoscute până atunci în lumea vegetală și animală. La întoarcere a publicat o lucrare importantă despre Cetacee, în special balene.
În 1900, devine director-adjunct al Laboratorului Oceanologic „Arago” din Banyuls-sur-Mer, Franța.
Ca urmare a descoperirii unor noi specii de crustacee în peștera Cueva del Drach din Mallorca, vizitată în 1904, domeniul îl fascinează și renunță la cercetarea în oceanologie pentru a se dedica ecosistemelor subterane.
În 1907, va publica „Essai sur les problemes biospeologiques”, prima lucrare importantă dedicată biospeologiei din lume. După aceea, va iniția un program internațional de cercetare numit „Biospeologica” care să studieze fauna peșterilor, la început ca o activitate privată, dar în 1920, înființează la Cluj primul Institut Speologic din lume. Pe lângă numeroși cercetători români, Racoviță aduce la Cluj și o echipă de prieteni biologi de renume, doi francezi (Jules Guiart, René Jeannel) și un elvețian (Alfred Chappuis).


Moment de răgaz în timpul săpării canalului prin care Belgica a ieșit din banchiză (Foto: Fr. Cook). Cook și-a intitulat fotografia "Ceaiul de la ora 5"
Între timp, scrie de asemenea un tratat evoluționist, cu anumite abordări originale asupra subiectului.
În august 1940, prin Dictatul de la Viena, Clujul a devenit parte a Ungariei, iar Emil Racoviță se va muta la Timișoara, în timp ce Institutul Speologic va fi condus de prietenul său elvețian (deci neutru) Alfred Chappuis. După reîntoarcerea nordului Transilvaniei ca teritoriu al României, se va întoarce la Cluj, dorind să reorganizeze institutul, dar va muri înainte de a termina aceasta, la vârsta de 79 de ani.

În timpul expediției din Antarctida Emil Racoviță a avut posibilitatea să studieze viața imenselor mamifere acvatice, dar și a pinguinilor. El a rămas în istoria științei ca descoperitor al balenei cu cioc.

mi s-au parut interesante personalitatile alese...

Citind ce scrii tu, Carmen, imi vin si mie tot felul de idei :) Maine mai scriu, ca azi am o zi foarte incarcata.
In primul rand va fi Sergiu Celibidache.

pai si eu as fi vrut sa ma axez pe muzicieni...datorita artistei din casa...insa am zis sa mai cautam si alte vieti interesante de expus...astept si eu cu nerabdare sa ne scrii despre Celibidache!