Artist plastic şi folclorist de mare originalitate, Lena Constante (1909-2005) a fost, totodată, o figură centrală a experienţei concentraţionare româneşti şi, mai târziu, prin volumul „Evadarea tăcută“, autoare a unei piese esenţiale la dosarul literaturii de detenţie.

Lena Constante s-a născut pe 18 iunie 1909 într-o familie de români macedoneni. Peregrinările familiei, în timpul Primului Război Mondial, o duc de la Iaşi la Odesa, Londra şi Paris. Ca membră a echipelor monografice organizate de prof. Dimitrie Gusti, are posibilitatea să studieze arta populară românească din regiunile tradiţionale şi leagă prietenii cu Mircea Vulcănescu, Henri Stahl, Petru Comarnescu, Paul Sterian şi Harry Brauner, viitorul ei soţ, fratele pictorului suprarealist Victor Brauner. Artistă bine-cunoscută pentru lucrările sale originale de tapiserie şi activitatea folcloristică, a fost de asemenea scenografă a teatrului de păpuşi şi unul dintre fondatorii Teatrului Ţăndărică.

În 1945 lucrează ca scenograf la Teatrul Ţăndărică, împreună cu Elena Pătrăşcanu, intrând astfel în cercul ministrului de Justiţie comunist Lucreţiu Pătrăşcanu, ceea ce duce la arestarea şi condamnarea ei şi a lui Harry Brauner la câte 12 ani de închisoare. Se pare că Belu Zilber, la rândul lui arestat în lotul Pătrăşcanu, a inventat un soi de poveste pentru a scăpa de tortură şi i-a asociat şi pe cei doi viitori soţi. Lena Constante a executat 12 ani de puşcărie politică, dintre care opt ani singură în celulă, în mai multe închisori pentru femei din ţară. Este eliberată în 1962, iar în 1963 se căsătoreşte cu Harry Brauner. În 1968, la rejudecarea procesului Pătrăşcanu, amândoi sunt declaraţi nevinovaţi.

În 1990 publică la Paris cartea-document autobiografică „Evadarea tăcută", cuprinzând relatarea primilor opt ani de încarcerare, tradusă în 1992 de Editura Humanitas şi continuată de volumul „Evadarea imposibilă". Traducerea în engleză a cărţii, în 1995, la University of California Press, s-a bucurat de un mare succes, volumul fiind pus alături de cele ale lui Koestler şi Soljeniţîn, ca „una dintre cele mai puternice cărţi despre detenţie scrise vreodată".

Un actor ! Fory Etterle

Cristofor Etterle, cunoscut şi sub numele de Fory Etterle, s-a născut la 24 mai 1908 la Ploieşti.

A absolvit Liceul „I.L.Caragiale" din Ploieşti, după care a urmat cursurile Facultăţii de Drept şi ale Conservatorului de artă dramatică din Bucureşti, promoţia 1929, fiind elev al Luciei Sturdza Bulandra. A fost coleg de generaţie cu Lucia Demetrius, Mihai Popescu, Emil Botta şi Tanţi Cocea. A fondat împreună cu sora acesteia din urmă, Dina Cocea, „Teatrul Nostru" în 1941, în subsolurile sălii „Comedia".

Printre altele, în cadrul acestei companii s-a jucat, în 1945, drama socială „Canalia", în distribuţie fiind Jules Cazaban, Lia Şahighian, George Calboreanu, Gheorghe Storin, Mărioara Voiculescu şi Lucia Sturdza Bulandra. Compania a cunoscut doar puţini ani de glorie, pentru că a dat faliment odată cu instaurarea regimului comunist, în 1949, după declanşarea naţionalizării companiilor de teatru.

Fory Etterle a interpretat partituri de mare dificultate, remarcându-se, în teatru, încă din 1956 prin rolul lui Richard al II-lea. A fost pasionat de teatrul radiofonic aflat atunci la începuturi. Primul demers în acest sens a fost la 15 februarie 1946 odată cu spectacolul „Acolo unde este crucea", de Eugene O'Neill. Cu Beata Fredanov, Emil Botta, Alexandru Demetriad şi George Manu în distribuţie, spectacolul era regizat de Marietta Sadova. Două săptămâni mai târziu, ascultătorii puteau auzi pe calea undelor piesa „Racheta spre Lună" de Clifford Odets, cu Clody Berthola, Radu Beligan, Mihai Popescu şi Fory Etterle, tot în regia Mariettei Sadova.

Actorul a fost căsătorit cu Marie-Jeanne Etterle. Celebrul cuplu din epocă Stroe şi Vasilache a avut ca bază de plecare recomandarea pe care Vasilache a avut-o de la Fory Etterle.

La vârsta de 75 de ani, Fory Etterle s-a stins din viaţă la 16 septembrie 1983 în Bucureşti.

Carmenn, n-am mai postat nimic, deoarece, am vazut ca nu este un subiect interesant pentru breslasi. Chiar ma gandeam, daca s-ar deschide un topic cu insulte si injuraturi, ar fi mai interesant? In rest... bate vantu' frunza-n dunga...

eu postez in continuare...poate o sa intre cineva din curiozitate ...macar...cine insulta...:(...sau n-am fost eu atenta la conversatii...o sa le mai citesc...insa nu-i frumos...ce naiba...suntem o mana de oameni si ne luam de la ce?!

Hariclea Darclee

Hariclea Darclee s-a nascut in 10 iunie 1860, la Braila, unde mama sa isi intovarasise sotul - mare proprietar de pamanturi din Teleorman -pentru a vinde recolta. A venit pe lume fara doctori, fara moasa. faracomplicatii si in scurta vreme parintii au putut sa se intoarca linistitila Turnu-Magurele.

La botez, primeste numele Hariclea, derivat din numele patronimic a ltatalui, Ion Haricli, dezamagit ca sotia nu-i daruise un baiat, desi era un om cult, stia destula carte pentru vremea lui si calatorise mult prinstrainatate.

Mama, Maria Haricli - nascuta Aslan - se tragea din os domnesc. Eranepoata directa a domnitei Mavrocordat. Hariclea creste pe neobservate. Infamiliile bogate nu era "la moda" sa te ocupi prea mult de copii. Il admira foarte mult pe Haricli si era incantata sa mearga impreuna la plimbare. Inca de mica, este atrasa de pian. Familia se mandreste pe zi cetrece cu talentul ei. Insa "blestemul" (familiei) loveste din nou. Copilase imbolnaveste de febra tifoida, boala fara leac la acea vreme. Medicii se lupta neputinciosi s-o smulga din ghearele mortii. Dupa trei saptamani de agonie, isi revine ca prin minune. Ramane insa fara bucle si tata lsau se vede nevoit s-o rada in cap cu briciul. Din fericire, parul i se regenereaza si dobandeste - in timp - o superba podoaba capilara.

Hariclea este inscrisa la prestigiosul pension Lobkovitz, din Viena,unde se invata multa muzica. Marchesi, o mare profesoara de canto,ii distinge vocea - "de viitor" - si ii propune lectii gratuite,in schimbul promisiunii ca se va dedica scenei. Insa talentata eleva,subtire si suava, cu ochi mari caprui si nasul fin, provine dintr-o lume in care muzica si arta sunt acceptate numai ca spectacol. Cu precadere,cantul era o indeletnicire a micii burghezii nevoiase. Fata a mostenit chemarea pentru muzica si teatru de la mama. La varsta de 16 ani,ramane impresionata pentru totdeauna de un spectacol cu "Traviata",cu Adelina Patti in rolul principal.

Intr-o primavara nefasta, inundatiile inghit, in numai o saptamana,averea lui Haricli. Hariclea se intoarce de la Viena la Bucuresti, pestrada Romana, unde se stabilisera parintii sai. Scapatarea familie iera relativa.Fata de maritat, cu oarecare zestre si educatie aleasa, domnisoara Hariclieste curtata de tineri si de barbati in toata firea, admirata de oameni cu tample argintii. Insa ea nu-si doreste decat sa ia lectii de canto. Are un glas fermecat. Convins ca nu este decat un capriciu, tatal o duce la doamna Le Kerre, care devine prima sa profesoara de canto.

Frantuzoaica ii recunoaste repede talentul. Lectiile sunt monotone,dar eleva le suporta cu stoicism si isi da toata ravna. Citeste notele cu usurinta si se adapteaza lesne stilului belcanto. Dotata cu multa vointa si rabdare, isi impresioneaza profesoara, obisnuita cu domnisoarele capricioase din societatea bucuresteana. Asista cu placerela reprezentatiile muzicale ale Teatrului National, al carui nou director este George Stephanescu.
Hariclea isi ineaca inima, ca intr-o mare, in ochii albastri si adanci ai locotenentului de cavalerie Iorgu Hartulari, un erou al razboiului din1877, care frecventa de mai multa vreme casa Haricli. Se indragostestecu patima de tanarul blond, zvelt, vioi, ce fusese casatorit o scurta perioada cu o verisoara din familia Aslan. Ofiterul o cere in casatorie,spre nemultumirea generala a rudelor, mai ales a doamnei Haricli, care nu poate concepe ca fata ei sa se marite cu un barbat fara avere si fara perspective de viitor. La un bal, Hariclea si Iorgu danseaza ostentativsi, imbratisati, la adapostul noptii, isi promit sa nu se mai desparta niciodata.

In cele din urma, familia se pregateste de nunta. Mama se inchide in budoarul ei pentru a nu asista la cununia din februarie 1881. Ceremonia religioasa are loc la Biserica Alba. Familia Hartulari avea podgorii intinse la Cotnari, grevate de datorii vechi, la care se adaugau altele noi. Iorgu era foarte cheltuitor. La numai cateva luni de la casatorieeste mutat la Tulcea. Vraja iubirii se risipeste curand. Casnicia este marcata de crize, din cauza geloziei si a patimii lui pentru jocurile de noroc. Problemele financiare erodeaza definitiv armonia cuplului care se muta la Braila, unde Hariclea incepe o colaborare muzicala cu George Cavadia, organizatorul unor mici serate muzicale in propria casa. Zilnic, exerseaza singura la pian si face vocalize. Dar nu este multumita de sine. Ii lipseste educatia, disciplina insusita dupa metodele belcantoului. Hartulari o asculta in tacere si in suflet i se aprinde gelozia. Se simte ignorat, abandonat chiar si este mereu gata de iesir violente.

Impreuna cu sotia se muta la Iasi, ultima sa garnizoana inainte de a fi disponibilizat. Lucrurile se inrautatesc si mai mult. La usa lor bate saracia, cu nefericitele-i implicatii, sufletesti si sociale. Hariclea nu-l mai iubeste, dar nu are curajul sa i-o spuna,din pricina prejudecatilor. Se hotaraste sa divorteze numai dupa ce -in iunie 1883 - afla ca in viata lui se strecurase o amanta. Hartular io lasa sa plece in schimbul sumei de 12.000 de franci. Dar familia Haricli nu are de unde sa ia acesti bani. Cedase casa de pe strada Romana si se mutase intr-un apartament modest pe strada Doamnei (apoi,pe strada Silfidelor). Hariclea nu gaseste resurse pentru a fugi fara stirea sotului la Bucuresti. De cate ori se intoarce la ea, i se face mila. Se refugiaza in pasiunea pentru muzica, nimic mai simplu intr-un oras in care arta se bucura de traditii vechi. Aflat in trecere prin Iasi, George Stephanescu incearca sa-i deschida orizontul: "E pacat sava cheltuiti vocea si talentul pe la sindrofii de binefacere." Nu uita sa-i sugereze ca ar putea sa stea alaturi de marile cantarete.

Hariclea devine constienta de valoarea vocii sale si se gandeste sa plece in Franta pentru a lua lectii de canto. Dar acum asteapta un copil. in pofida unei conjuncturi mai putin favorabila carierei,sotii Hartulari pornesc spre Paris in aprilie 1886. Increzatoare in steaua ei, tanara romanca este in cautarea unui maestru consacrat care sa-i corecteze defectele, sa-i completeze carentele. In luna iulie naste un baietel. Incepe sa ia lectii de canto cu Marie Sasse,dar nu este multumita. Are sansa de a-l cunoaste pe Faure, un baritoncu faima continentala si unul dintre cei mai buni profesori de canto ai vremii. "Aveti multe calitati spre a reusi", o asigura el si o recomanda lui Edmond Duvernois, profesor la Conservator, la catedra lui Victor Masse. Cu toate ca ingrijirea copilului si supravegherea lui Iorgu ii ocupa aproape tot timpul, Hariclea nu lipseste niciodata de la lectii. "Am facut progrese si sper sa ajung departe; mi se prezice un viitor stralucit. Dar traim din sperante, o mincare afurisita care distruge stomacul", scrie ea acasa. Sotii Hartulari duc o viata mizera,sustinuta financiar de domnul Haricli.

Desi implinise 70 de ani, celebrul compozitor Charles Gounod depunea mari eforturi pentru reluarea in noi distributii si cu montari revizuitea operelor sale. In aceste momente, cauta o Julieta pentru a repunein scena "Romeo si Julieta" la Opera Mare, cu prilejul expozitiei mondiale din 1889. Pentru a o gasi, mobilizase intreaga lume muzicala pariziana. Pierre Gaihard, unul dintre directorii Operei Mari, sosestela Duvernois in scopul de a-l consulta in aceasta cautare si aude dinsalonul de muzica o voce feminina care-l vrajeste. Era Hariclea, al careifizic il convinge ca a gasit-o deja pe Julieta. Gounod o asculta si este incantat. Auzea pentru prima oara un glas surprinzator prin bogatie s ifrumusetea nuantelor, prin inteligenta interpretarii. "E mai bine, mult mai bine decat ma asteptam. Esti Julieta pe care o cautam", se extaziaza compozitorul. Dar proiectul esueaza. Este inlocuita, din cauza snobismulu iparizian, cu Adelina Patti, soprana ajunsa la o varsta cand, cu vocea obosita, chiar stearsa, nu mai putea incarna candoarea Julietei.

Ana Ipatescu

S-a născut în familia unui negustor bucureştean iubitor de carte, care a înlesnit copiilor săi accesul la educaţie. Prima sa căsătorie, contractată în 1828, s-a sfârşit trei ani mai târziu cu un divorţ, explicat în mare parte prin lipsa de deschidere culturală a soţului său. Un an mai târziu s-a recăsătorit cu Nicolae Ipătescu, funcţionar la visteria statului şi om cu largi vederi modernizatoare.
Ana Ipătescu a intrat în atenţia opiniei publice odată cu evenimentele ce au marcat Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească. Acţiunea forţelor contrarevoluţionare, soldate cu arestarea guvernului revoluţionar la 19 iunie 1848, a stârnit via nemulţumire a susţinătorilor programului de reformare internă a ţării. Alături de Nicolae Golescu, revoluţionar şi ministru desemnat pentru portofoliul Internelor, Ana Ipătescu şi-a asumat misiunea de a convinge masele că numai printr-o mişcare unitară putea fi salvată revoluţia. A fost aceea care a indicat mulţimii dezlănţuite locul în care boierii conservatori, sub conducerea colonelului Ioan Solomon, plănuiau dezmembrarea guvernului de factură liberală şi restaurarea vechilor principii politice.
Ştirile despre curajul faptelor sale au ţinut prima pagină a gazetelor europene, bun motiv pentru Alexandru G. Golescu să-i sugereze într-o scrisoare lui Nicolae Bălcescu că exemplul acesteia ar trebui să fie urmat şi de alte românce. Participarea soţului său la mişcarea revoluţionară a fost sancţionată de Puterea suzerană cu detenţia într-o închisoare din Imperiul Otoman.
În 1850, Ana Ipătescu a reuşit să obţină în mod spectaculos eliberarea acestuia. Imediat după acest episod, prezenţa sa publică a intrat într-un con de umbră. Şi-a dorit să fie înmormântată la Mănăstirea Pasărea, însă piatra sa tombală nu a putut fi identificată. Ana Ipătescu rămâne un simbol al mişcării româneşti de la 1848.

Am votat si eu si,dupa o lunga dezbatere cu mine insami (fiindca toate doamnele prezentate merita nemurirea si pe o bancnota),am ales-o pe distinsa doamna Sofia Ionescu,prima femeie neurochirurg din lume.Recunosc ca mare parte din decizie a fost luata datorita unei alte femei extraordinare,doamna Eugenia Voda si emisiunea dumneaei " Profesionistii".Una dintre emisiuni a fost consacrata doamnei Sofia Ionescu si m-au tulburat adanc atat demnitatea care razbatea din fiecare cuvant al domniei sale,cat si finetea,delicatetea si respectul pt oricine care se vedeau din toata atitudinea si din povestea intregii vieti. Imi amintesc cum povestea ca la intalnirea cu un alt distins neurochirurg,acesta n-a crezut-o ca e si dansa neurochirurg si i-a cerut sa-i vada mana.Abia atunci s-a convins,fiindca neurochirurgii au oasele de la baza degetului mare strambe din cauza ustensilelor cu care opereaza.

SOFIA IONESCU (nascuta OGREZEANU)
S-a nascut pe 25 aprilie 1920.I s-a mai spus " Doamna neurochirurgiei romanesti".

Tatăl ei, Constantin Ogrezeanu, a fost casier la BNR Fălticeni. Mama, Maria Ogrezeanu, a fost casnică. Sofia, căreia i s-a mai zis și Gherghina, a urmat școala primară în orașul natal, la învățătoarea Spiridonescu, după care a făcut primele șase clase la Liceul de Fete Fălticeni și ultimele două la Școala Centrală de Fete „Marica Brâncoveanu” din București, unde a luat bacalaureatul în 1939. În toamna aceluiași an a intrat la Facultatea de Medicină Umană din București, pe care o termină în 1945. În timpul facultății, execută un prim stagiu de practică la oftalmologie. Al doilea stagiu îl face în 1943, în calitate de medic de circă rurală în comuna Baia, o localitate de lângă Fălticeni. De la 15 octombrie 1943 efectuează un stagiu de internat in Serviciul de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din Bucuresti, intrând în prima echipǎ neurchirurgicalǎ, consideratǎ echipa de aur, alături de Prof. Dr. Dimitrie Bagdasar, întemeietorul neurochirurgiei românești și doctorii Constantin Arseni și Ionel Ionescu (devenind din 1945 soțul domnișoarei doctor Sofia Ogrezeanu), care la acea dată erau medici secundari în cadrul specialitǎții.

De fapt, conform spuselor chiar Doamnei Sofia Ionescu (într-un interviu TVR cu Eugenia Voda), recunoaște că a fost prima femeie neurochirurg, nu din lume, ci din Sud-estul Europei

Anul 1944, deși anul cumplitelor dezastre provocate de război, a însemnat totuși un moment decisiv în cariera Sofiei Ionescu. Se întâmpla ca, în urma frecventelor bombardamente asupra Bucureștilor, să fie aduși, în același timp, prea mulți răniți în raport cu numărul mic de medici care trebuia să le salveze viața. În acest context, un copil rănit, pentru care intervenția chirurgicală era de maximă urgență, a fost adus într-un moment în care nici un medic nu era disponibil. Spre surprinderea tuturor, în special a doctorului Bagdasar, tânăra studentă s-a oferit să-l opereze, intervenție care s-a dovedit salvatoare. „Această operație - va mărturisi Sofia Ionescu - mi-a decis viața pentru 47 de ani înainte, cât am stat în neurochirurgie, și mi-a adus-o la 180 de grade față de ceea ce îmi propusesem eu, o viață liniștită de medic internist în orașul meu natal, Fălticeni”.

În 1945 își susține doctoratul în medicină și chirurgie. În același an se căsătorește cu doctorul Ionel Ionescu, secundar neurochirurg, cu care a avut doi copii, Constantin (n. 26 februarie 1946) și Ioana (n. 27 iulie 1953). În 1946 participă la concursul de secundariat, în 1954 este încadrată medic primar la Clinica Spitalului „Dr. Gh. Marinescu”, iar în 1976 obține gradul de medic primar neurochirurg II. În recomandarea dată de conducerea spitalului, se menționa că dr. Sofia Ionescu a contribuit la instruirea noilor medici, lăsând amprenta profesională asupra fiecăruia: rapiditatea, găsirea tehnicii celei mai bune, potrivită fiecărui caz. A lucrat în echipă, ani întregi, alături și de dr. Constantin Arseni. Rodica Simionescu evocă numeroase momente din viața de neurochirurg a Sofiei Ionescu, toate la un loc oferindu-ne un profil moral și profesional complet, de personalitate distinsă, cunoscută în întreaga lume pentru contribuțiile sale remarcabile în domeniul neurochirurgiei, în special pentru operațiile pe măduva spinării și creier, și pentru lucrările sale științifice apărute în Acta chirurgica Belgica, Journal de chirurgie, Neurologia, Psihiatria, Neurologia, Neurochirurgia, Revue Roumaine d' Endocrinologie.

Numărul articolelor și comunicărilor prezentate în țară și în străinătate se ridică la aproape 120. Pentru meritele deosebite dovedite încă din anii studenției, Sofia Ionescu (uneori a semnat și Sofia Ionescu-Ogrezeanu) a fost răsplătită cu Semnul de Distincție al Crucii Roșii (1943), cu insigna „Evidențiată în Munca Medico-Sanitară (1957), cu medalia „A XX-a Aniversare a Eliberării Patriei” (1964), cu medalia „25 de ani de la Proclamarea Republicii” (1972). În 1996 primește Diploma de Onoare ANFDUR pentru merite de excepție, Premiul „Elisa Leonida Zamfirescu” și Diploma de Onoare a Confederației Naționale a Femeilor din România. Tot în acel an, 1996, devine membru al Societății Române de Istoria Medicinii, iar în 29 martie 1997, Membru Emerit al Academiei de Științe Medicale. Recunoasterea meritelor deosebite, ale acestei adevarate Doamne a neurochirurgiei romanesti, s-a concretizat, de-a lungul anilor, cu decernarea Diplomei de Onoare a A.N.F.D.U.R. , Premiul “Inginer Elisa Leonida Zamfirescu”, a Diplomei de Onoare pentru merite deosebite in promovarea stiintei si tehnicii in Romania, a Diplomei de Onoare a Societatii de Istoria Medicinei, a Diplomei de Cetatean de Onoare al Municipilui Falticeni si a Medaliei de Onoare a aceluiasi municipiu, culminand cu acordarea celei mai inalte distinctii din Romania, Steaua Republicii, in grad de cavaler, pe care a primit-o la inceputul lunii martie 2008.

Un episod mai putin cunoscut din viata doamnei dr Sofia:
In 1970, seicul din Abu Dhabi, Zaied Bin Sultan al Nohaian, a cautat peste tot o femeie care sa-i consulte sotia favorita care pana la 26 de ani, nascuse noua copii si suferea de o discopatie lombara. Nu a gasit-o decat in Romania, in persoana Sofiei. Credinta sa nu permitea ca un barbat, fie el si medic, sa intre in harem si sa-i vada sotiile. Din cei 2000 de dolari pe care i-a predat Ministerului Sanatatii, Sofia nu a primit nimic. Seicul i-a facut cadou un ceas bratara cu briliante, care ulterior a fost pierdut de fiica sa.

In anul 1999, Sofia Ionescu si Angela Lefterescu-PRIMA FEMRIE CAPITAN DE CURSA LUNGA DIN EUROPA, s-au reintors pentru ultima data in orasul natal, Falticeni, situat la 25 km de orasul Suceava, pentru a primi distinctia de "cetatean de onoare al orasului".
In anul 2008, anul in care a si murit, a primit cea mai inalta distinctie din Romania, Steaua Republicii, in grad de cavaler.

Remarcând vocaţia creatoare a oamenilor acestor locuri şi numărul mare al personalităţilor născute aici, George Călinescu situa în 1939, oraşul Fălticeni imediat după Bucureşti şi Iaşi.
Ca o curiozitate pentru unii, din bogatul lexicon al personalităţilor fălticenene fac parte scriitorii Matei Milo, Enache Gane, Costache Gane, Maria Cantacuzino, Nicolae Istrati, Nicu Gane, Ion Creanga, Nicolae Beldiceanu, Mihail Sadoveanu, Ion Dragoslav, Anton Holban, Horia Lovinescu, Vasile Lovinescu, Nicolae Labiş, Vasile Savel, Nicolae Jianu, Mihail Serban si Grigore Ilisei, istoricii, criticii literari şi filologii Eugen Lovinescu, Alexandru Lambrior, Teodor V. Stefanelli, Virgil Tempeanu, Gheorghe Cardaş, Mihai Gafiţa, A.G. Stino, Constantin Ciopraga, Cornel Dimitriu, ştefan Sorin Gorovei; oamenii de teatru şi muzicienii Jules Cazaban, Grigore Vasiliu-Birlic, Paul Călinescu, George Adamachi, Alexandru Alger, artiştii plastici Ion Irimescu, Stefan şoldanescu, Dimitrie Hârlescu, Aurel Baeşu, Maria Mihăescu, Mihai Camaruţ, Vasile Vasiliu- Falti, folcloriştii Artur Gorovei şi Mihai Lupăescu, oamenii de ştiinţă Dimitrie Leonida, Nicolae Grigoraş, Vasile Ciurea, Mihai Băcescu, Eliot Sorel, Sofia Ionescu-Ogrezeanu şi Florin Constantin Ghiurea. Enumerarea ar putea continua...".

Si pentru ca suntem experti in a ne uita personalitatile,iata si o declaratie a doamnei dr Sofia Ionescu-Ogrezeanu care,pe mine personal,m-a facut sa oftez:

Declaratia doamnei neurochirurgiei romanesti, in ultimii ani de viata:

"Am vandut tot ce am putut. Tablouri, carti, mobila, seturi de tacamuri. Trebuia sa platesc intretinerea, lumina, telefonul, plus medicamentele de care aveam nevoie. Acum, spune ea facand haz de necaz, pentru ca tin regim, nu mai mananc atat de mult si ma mai ajung cu banii".

TEODORA ANGELA LEFTERESCU

Daca mai exista dubii ca sunt profesii ce nu pot fi urmate de o femeie, Teodora Angela Lefterescu contribuie la demonstrarea contrariului, fiind prima femeie din tara capitan de cursa lunga. S-a nascut la 3 august 1926 la Falticeni, in judetul Suceava, si a fost de mica pasionata de calatorie, incat si-a insotit parintii, Vespasian si Maria Socoleanu, in toate calatoriile pe care acestia le-au realizat. Fiind foarte curioasa sa cunoasca locuri noi si sa descopere taramuri noi, a avut de mica visul de a se face marinar, insa nu era o profesie pe care femeile sa o urmeze la acea vreme, motiv pentru care a fost considerat un vis de copil. Cu toate acestea, avea sa le demonstreze ca se insala.

Extrem de ambitioasa, Teodora Angela Lefterescu avea vise marete si dorea sa le urmeze, fara sa lase nimic sa ii stea in cale. Pentru ca parintii sai nu au luat-o in serios cand a spus ca vrea sa devina marinar, a urmat primul an pregatitor de medicina la Institutul Francez, pentru ca aici erau alesi studenti pentru a merge la studii in Franta, dar si peste mari. In tot acest timp, mergea in fiecare spatamana la minister, pentru a obtine aprobarea de a pleca pe mare, insa, cum de fiecare data era fara succes, a mers la ei si cu Constitutia in mana, pentru a evidentia nedreptatea discriminarii cu care era tratata, in conditiile in care Constitutia prevede ca femeile sunt egale barbatilor in drepturi.

Dupa lungi incercari, Teodora Angela Lefterescu este acceptata, trimisa in port si imbarcata pe remorcherul “Filimon Sarbu”. Dupa cum marturiseste si ea, fie ca a fost trimisa mai mult ca sa scape de gura ei, fie din alte considerente, important este ca isi vedea visul implinit cu ochii. Este imbarcata la 8 martie 1948, alaturi de alti trei barbati si isi incepe prima experienta pe mare in calitate de ofiter asistent, insa doar pentru trei luni. Dupa aceste trei luni este trimisa, impreuna cu cei trei barbati, sa faca tot felul de munci, precum facut noduri, spalat, sau vopsit puntea. Cel care o insarcineaza cu aceste responsabilitati este Romeo Dragusin. Dupa ce obtine brevetul de ofiter II, in anul 1952, este angajata la pescuit, sarcina pe care o va indeplini pentru ceva timp. Cu toate ca s-a intamplat sa ramana pe apa si o perioada de un an si opt luni, nu s-a indoit nicio clipa de drumul pe care a ales sa mearga.

In anul 1967, Teodora Angela Lefterescu isi obtine brevetul de “Capitan de remorcher maritim” oferit de Capitania portului Constanta. De-a lungul carierei a condus remorcherele “Filimon Sarbu” si “Octombrie Rosu”, insa a si secondat comandantii pe navele “Jiul”, Polar I”, Trotus”, sau “Dorna”:. Inainte de a iesi la pensie a fost comandantul navei “Ceahlaul”, care se ocupa cu pescuitul oceanic. Se pensioneaza la 1 martie 1984, cand avea varsta de 57 de ani. La un an dupa pensionare s-a plimbat prin locurile pe care nu avusese inca ocazia sa le viziteze si se intoarce in Constanta, unde va locui intr-o garsoniera pana la sfarsitul vietii, din 29 aprilie 2007. In anul 1999 primeste titlul de cetatean de onoare al municipiului Falticeni.

Extrem de trist este faptul ca Teodorta Angela Lefterescu a murit, fara sa aiba partea de aprecierea pe care o merita. Cu toate ca a fost prima femeie capitan de cursa lunga din Romania si din Europa si a demonstrat foarte mult curaj, dar si dragoste fata de meseria de marinar, intrand in istorie precum prima femeie care a practicat aceasta meserie, nu s-a bucurat de popularitatea pe care o merita. Cu toate acestea, ea reprezinta o sursa de inspiratie pentru femeile de pretutindeni si un model demn de urmat.

interesant ...

:((( nu mai vine nimeni pe aici....

Ba eu vin,dar nu ne nimerim in acelasi timp:) Probabil ca lumea e in febra creatiei pt toate concursurile!Sunt 5 ,asa ca nu e putin lucru!

cum 5? 3 la Toamna si Reclame...

Si zodii :) Si eu vin, citesc si inapoi la treaba !

aaaaaa...am uitat...,,tanti roza" (scleroza) :)

‎6 noiembrie 1882 s-a născut Aurel Vlaicu, inginer și pilot român (d. 1913)

Aurel Vlaicu s-a nascut la 19 nov. 1882 in satul Bintinti (jud. Hunedoara) si a murit la
13 sept. 1913 langa Ploiesti in timp ce incerca sa treaca in zbor cu avionul sau Vlaicu
II. Si-a facut studiile liceale la Orastie si si-a luat bacalaureatul la Sibiu (1902). A urmat apoi cursurile politehnicii din Munchen a carui diplomat este din 1907. Dupa ce a fost inginer ls uzinele Oppel din Russelheim se intoarce in 1908 in tara si incepe
construirea primului sau avion. Avionul sau, deosebit de bine construit, extrem de
stabil si foarte manevrabil, la aceea vreme, i-a permis sa castige diferite premii in
confruntari internationale in compania unor alti pioneri istrustri cum a fost francezul
Rolland Garos. . La concursul aviatic de la Aspern (iunie 1912), de langa Viena, cu
Vlaicu II, castiga doua premii I la probele de aterizare la punct fix, aruncarea la tinta a
unui proiectil. Dupa moartea sa colaboratorii sai C.Silisteanu si G.Magnani au
terminat de construit avionul sau Vlaicu III, complet metalic.

scuze...doua date diferite...insa asa apar in unele articole..referitor la data nasterii...

George Emil Palade

19 noiembrie 1912. Se naste la Iasi GEORGE EMIL PALADE, al doilea fiu din cei trei copii ai lui Emil Palade si ai Constantei Palade Cantemir. Tatal sau spera sa urmeze filozofia la Universitate, ca si el, dar G.E. Palade prefera sa lucreze cu lucruri tangibile, si – influentat de rude mai apropiate de varsta sa – a intrat la Universitatea de medicina din Bucuresti in 1930.

Inca din primii ani de studentie a fost atras de stiintele biomedicale, fiind indrumat de Francis Rainer, profesor de anatomie, si Andre Boivin, profesor de biochimie. Ca rezultat, a inceput sa lucreze in laboratorul de anatomie inca din timpul facultatii. A urmat 6 ani de pregatire in spital, marea parte in medicina interna, dar teza pentru doctorat a facut-o in anatomie microscopica pe un subiect cam neobisnuit pentru un medic: nefronul delfinului. (teza s-a numit :Tubul urinifer al delfinului. Studiu de morfologie si fiziologice comparativa).Era o incercare de a-i intelege structura in termenii adaptarii functionale a unui mamifer la viata acvatica.

Vreme de doi ani, George Emil Palade a fost medic clinician la "Colentina" la sectia renumitului diagnostician de la acea vreme, Gh. Lupu. "Palade nu era insa inclinat spre medicina clinica. Cea mai mare dorinta a sa era aceea de a lucra in cercetare", ne spune profesorul Nicolae Marcu, seful Catedrei de Istoria Medicinei UMF "Carol Davila".

In 1941 se casatoreste cu Irina N. Malaxa cu care are doi copii : Georgia Palade Van Dusen,filolog, si Philip Palade, astazi profesor de neurofiziologie la Glaveston, Texas, S.U.A.

In 1943 devine prin concurs, conferentiar universitar la Catedra de Anatomie ( ‘’Institutul de Anatomie’’) a Facultatii de Medicina din Bucuresti, condusa de profesorul Fr. I. Rainer, dupa ce parcursese, etapele de preparator ( inca din timpul studentiei), asistent si sef de lucrari.

In 1946 incurajat de Grigore Popa, succesorul lui Rainer, G. E Palade pleaca in S.U.A. pentru a-si continua studiile la Institutul Rockefeller pentru Cercetari Medicale din New York, devenit ulterior Universitatea Rockefeller. A lucrat pentru cateva luni in laboratorul de biologie al lui Robert Chambers la Universitatea din New York si acolo il intalneste pe Albert Claude care venise sa tina un seminar despre lucrarea sa in microscopia electronica.

In 1952 creaza fixatorul Palade (tetraxoid de osmiu 1% in tampon de veronal sodic), pentru microscopia electronica.

In 1953, descrie structura ultrafina a mitocondrei si reuseste sa puna in evidenta niste particule, numite mai tarziu ribozomi, la nivelul carora se realizeaza biosinteza de proteine. In onoarea sa, ribozomii au fost numiti pentru o vreme in epoca "granulele lui Palade".

In 1954 descrie, impreuna cu Keith Porter, reticulul endoplasmic, precizandu-i functiile. Pune la punct, in acesti ani, tehnica autocitoradiografiei.

In 1956 devine profesor de biologie celulara la Universitatea Rockefeller din New York

In 1961, profesor fiind, devine seful Departamentului de Biologie Celulara al Intitutului Rockefeller din New York si membru al Academiei Nationale de Stiinte (S.U.A.).

Isi continua cercetarile asupra procesului secretor folosind doua abordari. Prima se baza exclusiv pe fractionarea celulelor si a fost descoperita in colaborare cu Philip Siekevitz, Lewis Greene, Colvin Redman, David Sabatini si Yutaka Tashiro; a dus la descoperirea caracteristicilor granulelor de proenzime si la descoperirea segregarii produselor secretate in reticulul endoplasmatic. A doua abordare se baza in principal pe radiografie, si includea experimente pe animale sau pe portiuni de pancreas, experimente care au fost conduse in colaborare cu Lucien Caro si in special cu James Jamieson. Aceasta serie de cercetari stau la baza a ceea ce stim in prezent despre procesarea sintetica si intracelulara a proteinelor petnru export.

In paralel cu cercetarile asupra procesului de secretie ale celulelor pancreatice exocrine, a facut cercetari, impreuna cu Marilyn Farquhar, privind pemeabilitatea capilarelor glomerulului renal si a realizat ca, in cazul lor, membrana bazala este bariera de filtrare pentru moleculele de 100A in diametru sau mai mari.

La mijlocul anilor `60 a inceput o serie de investigatii asupra biogenezei membranei la celulele eucariote, folosind ca ca model fie reticulul endoplasmatic al hepatocitelor de la mamifere, impreuna cu P. Siekevitz, Gustav Dallner si Andrea Leskes, fie membranele thylakoide ale unei alge verzi (Chlamydomonas reinhardtii), impreuna cu P. Siekevitz, Kenneth Hoober si Itzhak Ohad. Aceste studii au demonstrat ca „noi” membrane sunt produse prin extinderea „vechilor” membrane, si ca noile molecule nu sunt introduse simultan, si sunt distribuit in mod aleatoriu prin membranele aflate in extindere.

In 1964 i se decerneaza Premiul Passano.

In 1965 viziteaza Romania dupa 20 de ani.

In 1966 i se confera premiul Albert Lasker, cel mai prestigios premiu stiintific al Statelor Unite. Cu prilejul decernarii inaltei distinctii, este numit ‘’exploratorul unei lumi noi, al carei principal cartograf ramane’’

In 1967 primeste premiul Gairdner Special Award

In 1969 viziteaza Romania a doua oara.

In 1970 primeste Premiul Louia Gross Horwitz pe care il imparte cu Albert Claude si Keith Porter. Se casatoreste cu Marilyn Gist Farquhar, o cercetatoare in biologie celulara, ca si el.

In 1971 viziteaza Romania pentru a treia oara..

In 1973 paraseste universitatea Rockefeller pentru a deveni profesor de biologie celulara la Universitare Yale din New Haven, statul Connecticut, unde conduce Departamentul de Biologie Celulara. Principalul motiv pentru aceasta mutare era dorinta lui de a fructifica interactiunile dintre noua disciplina a Biologiei Celulare si domeniile traditionale din scolile medicale, in special Patologie si Medicina clinica. In plus, George Emil Palade considera ca munca sa la universitatea Rockefeller se terminase, deoarece atunci cand a plecat functionau inca 5 laboratoare care faceau cercetari in diferite sectoare ale biologiei celulare.

La 10 noiembrie 1974, in ziua comemorarii incetarii din viata al lui Alfred Nobel ( 1833-1896), i se decerneaza lui GRIGORE EMIL PALADE PREMIUL NOBEL PENTRU MEDICINA, impreuna cu profesorii ALBERT CLAUDE, de la Universitatea Libera din Bruxelles, si CHRISTIAN DE DUVE, de la Universitatea Rockefeller din New York, pentru ‘’descoperirile lor privind organizarea structurala si functionala a celuluei’’. Cei trei laureati ai Premiului Nobel pentru Medicina din acest an au revolutionat, prin lucrarile lor, domeniul biologiei celulare, mai ales al componentilor citoplasmei, a caror cunoastere s-a schimbat complet sub impulsul pe care ei l-au dat in ultimii treizeci de ani.’’ ( Motivatia Institutului Karolinska din Stockholm ). La aceasta data , G.E. Palade era membru honoris causa a cinci universitati.

In 1975 viziteaza impreuna cu sotia sa, Marlyn Farquar, Romania. Academicianul Miron Niculescu ii inmaneaza insemnele de membru de onoare al Academiei Romane.

In 1978 viziteaza Romania, cu prilejul mortii mamei sale, Constanta Palade.

In 1979, Colocviul ‘’ Transportul macromoleculelor in sisteme celulare’’, desfasurat la Bucuresti, ii prilejuiste o noua revenire in tara, impreuna cu profesorii Marlyn Farquar si Christian De Duve.

In anii care au urmat, profesorul G.E. Palade s-a ocupat intens de problema biogenezei membranelor celulare. A revenit in mai multe randuri in tara, vizitand cu precadere Institutul de Biologie si Patologie Celulara din Bucuresti, care avea sa primeasca numele discipolului sau, Prof. Dr. Nicolae Simionescu, institut ale carui cercetari le urmareste indeaproape.

La 25 martie 1999, la Universitatea California din San Diego, are loc un Simpozion stiintific in onoarea lui G. E. Palade , decan in problemele stiintifice ale Universitatii, simpozion la care participa oamenii de stiinta din toata lumea. George Emil Palade este unanim consacrat drept unul din cei cativa cercetatori ai biologiei celulare moderne. Se ia hotararea ca, in onoarea lui, Universitatea California sa constituie ‘’ The George Emil Palade Fellowship Fund’’, burse ce vor fi acordate la trei dintre cei mai buni cercetatori.

Omul de stiinta si singurul roman care a castigat un premiu Nobel, George Emil Palade, a murit la varsta de 96 de ani, in Statele Unite ale Americii. Cercetarile sale in biologia celulara au fost rasplatite in 1974, cu premiul Nobel pentru Fiziologie si Medicina.

Principalul subiect al cercetarilor lui Palade a fost explicatia mecanismului celular al productiei de proteine. De asemenea, omul de stiinta a mai pus in evidenta particulele celulare la nivelul carora se realizeaza biosinteza proteinelor. Acestea poarta numele de ribozomi sau "corpusculii lui Palade".

George Emil Palade s-a nascut in 1912, la Iasi, intr-o familie de intelectuali. In 1930 s-a inscris la Facultatea de Medicina din Bucuresti, iar in 1946 a plecat in America, impreuna cu sotia Irina Malaxa, pentru a-si continua studiile postdoctorale. In 1973 a inceput sa predea biologia celulara la Universitatea Yale, iar in 1983 a devenit asistentul decanului Universitatii.

A fost membru al Academiei Americane de Stiinte si a celei de Arte si Stiinte. Alaturi de premiul Nobel, pe care l-a impartit cu Albert Claude si Christian de Duve, Palade a primit numeroase premii in SUA, inclusiv Medalia Nationala pentru Stiinta, in 1986.

Pentru activitatea sa, in 2007 presedintele Traian Basescu l-a premiat cu cea mai inalta distinctie a Romaniei, Ordinul Steaua Romaniei in grad de Colan. La vremea respectiva, presedintele Basescu afirma despre Palade ca este "singurul roman in viata care detine aceasta recunoastere".

Nina Cassian

Nina Cassian s-a născut la 27 noiembrie 1924, la Galaţi, în familia unui funcţionar. La naştere se numea Renée-Annie Cassian-Mătăsaru. Între 1926-1935 s-a aflat împreună cu familia ei la Braşov, unde a urmat şcoala primară şi a început liceul. Din 1935, stabilită odată cu ai săi la Bucureşti, şi-a continuat studiile secundare la Institutul Pompilian.

În 1940 îi trimite, prin tatăl său, un caiet cu versuri lui Tudor Arghezi, care dă verdictul: "Talent incontestabil." Nu este singurul domeniu artistic de care se simte atrasă. Ia lecţii de desen cu G. Loewendal şi M. H. Maxy, de actorie cu Beate Fredanov şi Al. Finţi, de pian şi compoziţie muzicală cu Th. Fuchs, Paul Jelescu, Mihail Jora şi Constantin Silvestri. În 1942 parcurge ultimele două clase de liceu într-un singur an şi trece examenul de bacalaureat.

Se simte atrasă de mişcarea comunistă, dar "tovarăşii" o antipatizează, considerând-o orgolioasă şi dominatoare. În 1943 se căsătoreşte cu Vladimir Colin. În 1944 devine studentă a Facultăţii de Litere şi Filosofie, pe care o abandonează însă după un an.

În 1945 îi apare prima poezie, Am fost un poet decadent, în ziarul România liberă. La sfârşitul lui 1947 debutează şi editorial, cu volumul de versuri La scara 1/1, atacat violent de critica oficială în cursul anului 1948, ca exemplu de "poezie decadentă".

În acelaşi an divorţează de Vladimir Colin şi se căsătoreşte cu Al. I. Ştefănescu, care îi va fi devotat toată viaţa, trecându-i cu vederea furtunoasa viaţă amoroasă extraconjugală. Speriată şi cuminţită ca scriitoare, după campania vehementă îndreptată împotriva ei, începe să publice volume de versuri realist-socialiste, dând dovadă de o surprinzătoare obedienţă faţă de autorităţi: An viu - nouă sute şi şaptesprezece, 1949, Sufletul nostru, 1949, Cântece pentru Republică, 1950, Tinereţe, 1953, Florile patriei, 1954 etc. Scrie, în acelaşi timp, încântătoare cărţi pentru copii, în cuprinsul cărora îşi poate manifesta spiritul ludic, fără teama de fi denunţată ca "decadentă": Nică fără frică, 1950, Ce-a văzut Oana, Bot Gros, căţel fricos, 1957, Prinţul Miorlau, 1957, Chipuri hazlii pentru copii, 1958, Aventurile lui Trompişor, 1959 etc.

În deceniul şapte, valorificând prompt, cu deja binecunoscuta ei mobilitate intelectuală, vaga libertate de care încep să se bucure scriitorii, se relansează ca poetă. Volumele de versuri din această perioadă - Spectacol în aer liber, 1961, Sărbătorile zilnice, 1961, Să ne facem daruri, 1963, Disciplina harfei, 1965, Destinele paralele, 1967, Ambitus, 1969, Cronofagie, 1970 şi multe altele - fac parte dintr-un recital liric aproape neîntrerupt, care place tuturor, chiar dacă nu este - şi nici nu este considerat - o mare literatură. Este o perioadă în care Nina Cassian se manifestă exuberant, în mai multe domenii: traduce, cântă la pian, compune muzică, desenează, scrie proză şi piese pentru teatrul de păpuşi. În 1985 părăseşte România şi se stabileşte la New York, unde este în continuare activă ca poetă şi compozitoare. În 1993 revine pentru scurtă vreme la Bucureşti şi supraveghează tipărirea în bune condiţii a unei cuprinzătoare antologii din poezia şi proza sa, Cearta cu haosul, în colecţia "Biblioteca pentru toţi" a Editurii Minerva.




Nina Cassian este cea mai atrăgătoare femeie urâtă din câte s-au afirmat în literatura română. Eugen Barbu, maliţios, i-a comparat înfăţişarea cu aceea a lui Dante. Poeta însăşi şi-a făcut un portret terifiant, de o violentă expresivitate, studiindu-se în oglindă cu o luciditate dusă până la cruzime, manifestare paradoxală a nesăţiosului ei narcisism:

"Mi-e dat acest obraz triunghiular, ciudat,/ această căpăţână de zahăr sau această/ figură pentru prora vapoarelor-pirat/ şi părul lung, lunar, pe ţeastă." (Autoportret, din Disciplina harfei).

Dumnezeu a înzestrat-o pe poetă, în compensaţie, cu o inteligenţă sclipitoare, cu multiple aptitudini (pentru literatură, muzică, desen), cu spirit ludic. Ea a folosit toate aceste daruri ca mijloace de seducţie, care s-au dovedit irezistibile. I-a cucerit pe bărbaţi, pe copii, şi chiar pe femei. Există până şi cazuri de antisemiţi care s-au declarat învinşi de farmecul ei.

În prezent, la cei aproape 80 de ani ai săi, acolo, la New York, unde se află, continuă să cucerească asistenţa, în orice împrejurare. Când participă la întâlniri organizate de Centrul Cultural Român din New York, se face imediat remarcată, prin modul paradoxal în care gândeşte, prin ironia ingenioasă, printr-o cochetărie agresivă şi totuşi de bun-gust.

Dacă şi-ar fi concentrat întreaga capacitate de creaţie într-o singură direcţie, poeta ar fi ajuns departe. A preferat, însă, să-şi risipească generoasa înzestrare pentru a obţine succese de-o clipă. În plus, a fost dominată mereu de o luciditate care a făcut-o să analizeze fiecare emoţie, să o distrugă prin analiză şi să o reconstruiască. Poezia ei este plină de trăiri reconstituite. Elanurile afective au fost înlocuite de comentarii inteligente asupra lor. Spaimele obscure - de eseuri pe tema spaimelor obscure. Jocurile - de o exemplificare savantă a spiritului ludic.




Titlul volumului de debut al Ninei Cassian - La scara 1/1, 1948 - nu este impropriu (cum crede, printre alţii, Al. Piru): versurile oferă cu adevărat o imagine exactă a lumii, însă a lumii interioare, în manieră suprarealistă.

Poeta descrie această lume atât de fidel încât, uneori, cade chiar într-un fel de "naturalism" liric. Indistincţia dintre artă şi realitate creează impresia de reportaj indiscret despre zonele obscure ale vieţii sufleteşti. Efectul asupra cititorului este puternic. Acesta îşi poate duce mâinile la ochi, oripilat, ca într-o sală de disecţii. Poemele - viscere revărsate din organismul psihic - palpită încă de viaţă:

"Pe marginea tavanului stau cercevelele./ Pe marginea cercevelelor stau perdelele./ Şi-aşa se-mpiedică priveliştea de sus în jos/ Până la covorul cu miros.// Sângeratul gât e un butuc/ Pentru glezne frânte. Unde duc,/ Fată goală, patimile noastre,/ Nesfârşit de primitive, caste?// Mult târziu, la ceasul douăzeci,/ Orologiul are-un cuc ucis./ Şi-a căscat fereastra nările ei reci/ Ca să intre Marele Plictis." (Act).

Dacă o asemenea autenticitate excesivă nu devine o dominantă nefastă este numai pentru că încă de pe acum Nina Cassian cultivă ironia. O ironie caustică, explicabilă, pe de o parte, printr-un ascuţit spirit de observaţie, specific feminin, şi, pe de altă parte, prin acea luciditate intelectualistă care va constitui pentru poetă mai târziu nu numai o trăsătură caracteristică, ci şi o temă de meditaţie, o cauză susţinută cu ardoare, o profesiune de credinţă.

Demonul sarcasmului o ispiteşte deocamdată pe Nina Cassian să reţină detalii de-un prozaism ţipător:

"Era bine când tăceam ca masa, ca podeaua./ Musca ne cosea cu bâz urâtul";

"Voi scoate o antologie a mişcărilor mâinii./ (Mâna ta e rece ca o furculiţă)".

Şi o ispiteşte, totodată, să strecoare o notă de tachinerie chiar şi în evocările cele mai solemne, cu aerul nevinovat al copilului care desenează ochelari pe figurile domnitorilor din manualul de istorie:

"Şi era lumină, şi era lumină/ Ca într-un pahar cu ceai în care-a explodat o albină."

Fantezia barocă, spiritul parodic şi înclinaţia ludică vor fi valorificate de altfel, de-a lungul timpului, în numeroase cărţi pentru copii, fiecare cu câte două mesaje artistice ingenios suprapuse: unul adresându-se într-adevăr copiilor şi altul, aluziv, de-o inteligenţă cochetă, accesibil doar maturilor.




Ca autoare de versuri propagandistice, Nina Cassian nu mai este Nina Cassian. Renunţă la talent, la bun-gust, la umor şi apare în faţa cititorilor ca o activistă de raion, cu figură gravă şi voce bubuitoare. Volumul An viu - nouă sute şi şaptesprezece, 1949 se deschide cu o explicaţie de un servilism teatral faţă de Uniunea Sovietică:

"Poemele care urmează au fost sugerate de lectura uriaşei opere Istoria războiului civil din URSS la a cărei redactare au lucrat M. Gorki, V. Molotov, C. Voroşilov, S. Kirov, A. Jdanov, I. Stalin."

Iar poemele sunt intitulate: Cosaşul Constantin Petrovici Ivanov, Lenin în drum spre Smolnîi, Cântecul gardistului roşu etc.

Broşura Fiilor mei, 1949, cuprinde un singur poem, care împinge însă grandilocvenţa atât de departe şi sună însă atât de fals, încât îl poate dezgusta pe cititor, pentru toată viaţa, de însăşi ideea de poezie:

"Nu suntem singuri./ Lenin îşi sprijină fruntea/ şi scrie la masa de brad.";

"Nu, tineretul lui Stalin nu uită/ torentul aprins care-l leagă/ de cei din Octombrie." etc.

Este păcat că asemenea texte atârnă, ca o piatră de moară, de gâtul graţioasei opere poetice a Ninei Cassian.




Dupa toată această tristă experienţă a poeziei scrise la comandă, Nina Cassian publică, în 1957, placheta Vârstele anului, prin care inaugurează o lungă perioadă de echilibru (desigur, instabil) în lirica sa. Poeta şi-a găsit, cum se spune, ipostaza cea mai convenabilă, disciplinându-şi frisonul de eternă adolescentă şi folosindu-l, ca pe un laser, pentru a grava în sensibilitatea cititorului peisaje de o stranie precizie:

"O vrajă e-n toate, o vrajă.../ Marea cu sclipătul/ Şi albele păsări pe plajă/ Şi iarba subţire a ţipătului...// Ce încremenită paragină.../ Sub plajă-n cămara adâncă,/ De veacuri, nisipuri se macină.../ Cronos feciorii-şi mănâncă." (Peisaj).

...pentru a grava, de asemenea, caricaturi alegorice:

"Ipocrizia, floare carnivoră,/ A răposat? N-a răposat ea oare?/ Miresmele-i adânc otrăvitoare,/ Dacă te-apropii, încă te devoră." (Ipocrizia).

...sau pentru a grava imaginea radiografică a propriilor ei stări de spirit:

"Te-am aşteptat până-n zori,/ noaptea toată./ Vinul lâncezi în urcior,/ fu pâinea pe masă uscată.// Şi când a fost zi-ntr-adevăr/ - şi-aşa avea să rămână -/ mi-am scos cu o mână bătrână/ floarea din păr." (Tristeţi de primăvară, III).

Acest mod direct, ingenios şi elegant de a merge la ţintă (posibil doar pentru că există permanent, dincolo de pasiune şi nerăbdare, o curiozitate rece, de chirurg al vieţii psihice) merită scos în evidenţă nu numai pentru că a produs zece sau o sută de poeme valoroase, ci şi fiindcă a contribuit, în contextul represiunii ideologice din România, la pregătirea publicului pentru înţelegerea momentului înnoitor de la începutul deceniului şapte.

Fineţea instrumentelor poetice de care dispune, ca şi o programatică lipsă (chiar oroare) de prejudecăţi îi asigură Ninei Cassian posibilitatea de a surprinde nuanţe, fulguraţii şi realităţi iluzorii, situând-o astfel în descendenţa lui Ion Barbu (care, de altfel, a cunoscut-o şi i-a apreciat versurile) şi în ascendenţa lui Nichita Stănescu. În poemul Cei ce devoră, de pildă, descrierea puiului de rechin din acvariu constituie un pretext pentru sesizarea unei însuşiri (ferocitatea) în stare de virtualitate, de presimţire, de ameninţare difuză şi tocmai de aceea tulburătoare:

"în ochii lui crima mijise puţin/ şi-avea să crească odată cu el.// Şfichiuind gonea între patru pereţi/ cu-o rece nelinişte, gata să-i surpe,/ dinţii sclipeau, ca un cinic îngheţ,/ în alveola gurii lui curbe."

O altă direcţie care trece prin poezia Ninei Cassian este aceea care pleacă de la Nicolae Labiş şi ajunge la (primul) Ioan Alexandru şi anume celebrarea înfrigurată a roadelor pământului, a tot ceea ce provoacă senzaţii fruste:

"Muşcăm din roşii. Zeama ne curge pe bărbii./ Hamsiile, ca nişte bricege albăstrii,/ Stau lângă brânza albă; iar pofta ne-o ascute/ Măslina lunecoasă, sticloasa ceapă iute." (Prânzul pe iarbă).

Sărbătorile zilnice, 1961, Spectacol în aer liber, 1961, Să ne facem daruri, 1963, Disciplina harfei, 1965, Sângele, 1966, Destinele paralele, 1967, Ambitus, 1969, Recviem, 1971, Marea conjugare, 1971 etc. sunt cărţi în care asemenea aptitudini se manifestă din plin, în paralel însă cu o neglijenţă copilărească în selectarea versurilor. Deşi este o profesionistă a lucidităţii, poeta nu găseşte puterea să renunţe, când îşi alcătuieşte volumele, la poeme de o valoare estetică derizorie, dar preţioase, probabil, din punct de vedere sentimental, ca vestigii ale unor momente biografice.

mi-am amintit de Ninigra si Aligru....aveam o carte cu poeziile Ninei Cassian cand eram mica...din pacate nu o mai am...

Cica datorita lui ne cunoaste lumea.....:(


Bram Stoker s-a născut pe 8 noiembrie 1847, în Dublin, Irlanda, şi a studiat matematica.

Înainte de a scrie romanul "Dracula", Bram Stoker a petrecut câţiva ani studiind folclorul european şi miturile legate de vampiri, însă, deşi a călătorit prin Europa, nu a vizitat niciodată Transilvania.

Autorul romanului DRACULA, Bram Stoker, omagiat miercuri de Google printr-un DOODLE INTERACTIV, a 165 de ani de la naşterea lui Bram Stoker..

Abraham „Bram“ Stoker a fost un scriitor irlandez, cunoscut în primul rând prin romanul său "Dracula". După ce a publicat într-un ziar local o cronică favorabilă la adresa actorului Henri Irving acesta a devenit mai târziu prieten cu el. A studiat matematica și a absolvit colegiul. Prin intermediul lui Irving, l-a cunoscut pe președintele Americii, Theodore Roosevelt. Pentru romanul "Dracula" a studiat foarte mult în Europa. Prima adaptare cinematografică a romanului "Dracula" se numește "Nosferatu – Simfonia groazei" în regia lui F.W.Murnau. Filmul a fost făcut dupa moartea autorului însă fără acordul soției lui moștenitoare a drepturilor de autor. Aceasta a dat compania în judecată, a câștigat, iar copiile filmului trebuiau distruse. Din fericire, câteva copii au rămas.

În 1992, Francis Ford Coppola a regizat filmul "Dracula", în care au jucat Winona Ryder, Anthony Hopkins şi Gary Oldman.



Filmul urmăreşte evoluţia chinuită a acestui celebru prinţ din Transilvania, extrem de seducător, care se mută din estul Europei în Londra, la sfârşitul secolului al XIX-lea. După veacuri întregi petrecute în singurătatea castelului său în ruine, atracţia sa faţă de omenire a devenit îndrazneaţă şi plină de dorinţă.

Atingând formă umană, după ce şi-a pierdut-o pe a sa, povestea lui vorbeşte despre damnare şi izbăvire, despre groază şi pasiune romantică, despre renunţare şi sacrificiu.

Filmul a obţinut trei premii Oscar pentru machiaj, scenografie şi efecte speciale.

Autorul romanului DRACULA, Bram Stoker, omagiat miercuri de Google printr-un DOODLE INTERACTIV, a 165 de ani de la naşterea lui Bram Stoker..

Abraham „Bram“ Stoker a fost un scriitor irlandez, cunoscut în primul rând prin romanul său "Dracula". După ce a publicat într-un ziar local o cronică favorabilă la adresa actorului Henri Irving acesta a devenit mai târziu prieten cu el. A studiat matematica și a absolvit colegiul. Prin intermediul lui Irving, l-a cunoscut pe președintele Americii, Theodore Roosevelt. Pentru romanul "Dracula" a studiat foarte mult în Europa. Prima adaptare cinematografică a romanului "Dracula" se numește "Nosferatu – Simfonia groazei" în regia lui F.W.Murnau. Filmul a fost făcut dupa moartea autorului însă fără acordul soției lui moștenitoare a drepturilor de autor. Aceasta a dat compania în judecată, a câștigat, iar copiile filmului trebuiau distruse. Din fericire, câteva copii au rămas.



BRAM STOKER. În 1992, Francis Ford Coppola a regizat filmul "Dracula", în care au jucat Winona Ryder, Anthony Hopkins şi Gary Oldman.



Filmul urmăreşte evoluţia chinuită a acestui celebru prinţ din Transilvania, extrem de seducător, care se mută din estul Europei în Londra, la sfârşitul secolului al XIX-lea. După veacuri întregi petrecute în singurătatea castelului său în ruine, atracţia sa faţă de omenire a devenit îndrazneaţă şi plină de dorinţă.



Atingând formă umană, după ce şi-a pierdut-o pe a sa, povestea lui vorbeşte despre damnare şi izbăvire, despre groază şi pasiune romantică, despre renunţare şi sacrificiu.



Filmul a obţinut trei premii Oscar pentru machiaj, scenografie şi efecte speciale.

scuze...am dublat articolul...:(((

Constantin Ion Parhon (nascut la 15 octombrie 1874, oraşul Câmpulung Muscel; decedat la 9 august 1969, Bucureşti) a fost un medic endocrinolog şi neuropsihiatru român, care a îndeplinit funcţia de preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române (şeful statului) în perioada 13 aprilie 1948-2 iunie 1952. Parhon a mai făcut parte dintr-un comitet interimar prezidenţial format din cinci membri (printre care şi Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gheorghe Stere şi Ion Niculi) între 30 decembrie 1947 şi 13 aprilie 1948.

Biografie

Constantin Ion Parhon s-a născut la data de 15 octombrie 1874 în oraşul Câmpulung Muscel (judeţul Muscel, înglobat ulterior în judeţul Argeş). Tatăl său era originar din Ţinutul Secuiesc. A efectuat studiile secundare la Focşani, Buzău şi Ploieşti, obţinând bacalaureatul în anul 1892. A studiat apoi la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1893-1900), obţinând titlul ştiinţific de docor în medicină cu teza "Contribuţiuni la studiul tulburărilor vazomotorii în hemiplegie", în anul 1900.

În perioada studiilor a lucrat ca extern (1896-1897) şi intern (1897-1900) al spitalelor din Bucureşti. După absolvirea studiilor şi obţinerea doctoratului, profesează ca medic la Spitalul Rural "Rallet" din judeţul Dâmboviţa (1901-1902) şi apoi medic secundar la Spitalul Pantelimon (1903-1909). În această perioadă, devine docent al Clinicii de boli nervoase din Bucureşti (1903), urmând şi un stagiu de perfecţionare la München (1906). Apoi, devine medic primar la Ospiciul Mărcuţa (1909-1912).

Este angajat apoi în învăţământul superior medical, ca profesor universitar de neurologie şi psihiatrie la Facultatea de Medicină din Iaşi (1913-1933) şi la de clinică endocrinologică la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1933-1940 şi 1944-1958). În paralel cu activitatea didactică, îşi continuă şi activitatea profesională ca director al Spitalului Socola din Iaşi (1917-1930) şi apoi al Institutului pentru bolile nervoase, mintale şi endocrinologice din Bucureşti (1930-1940).

În anul 1928, este ales ca membru corespondent al Academiei Române, apoi în anul 1939 devine membru titular şi preşedinte de onoare al acestui prestigios for ştiinţific. Deţine şi alte funcţii în cadrul organizaţiilor profesionale medicale şi anume: membru titular al Academiei de Medicină din Bucureşti (1935), membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale (1969), membru fondator al Societăţii de Anatomie din Bucureşti, al Societăţii de Biologie, al Societăţii Române de Neurologie, Psihiatrie, Psihologie şi Endocrinologie. În 1946, Regele Mihai fondează Institutul de Endocrinologie, sub numele de "C.I.Parhon". Primul sediu al acestui Institut a fost la Spitalul "Colentina". Ulterior, în urma naţionalizării spitalelor din 1948, sediul Sanatoriului de maici Saint Vincent du Paul, din Parohia Bisericii Franceze de la Statuia Aviatorilor, a devenit sediul Institutului.

A fost ales ca membru al Academiilor de Ştiinţe ale U.R.S.S., R.P. Bulgaria, R.P. Ungară şi R.D.G, al societăţilor de endocrinologie din Paris, Moscova şi Praga, al Societăţii Estoniene de Neurologie, al mai multor societăţi din Paris (de neurologie, de psihiatrie, de medico-psihologie şi al Societăţii medicale a spitalelor). În anul 1948 a fost ales ca Doctor honoris causa al Universităţii Caroline din Praga.
Este fondatorul Revistei Societăţii Române de Endocrinologie, Acta Endocrinologica, în 1938 (Revista re-funcţionează din 2005 sub egida Academiei Române). A fost membru în colegiul de redacţie al revistelor "Folia neurobiologică" şi "Revue française d'endocrinologie".

Gheorghe Marinescu

(n. 28 februarie 1863, Bucureşti - d. 15 mai 1938, Bucureşti) a fost un medic neurolog român, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, membru al Academiei Române, fondatorul Şcolii Româneşti de Neurologie.
În 1882 - după absolvirea Seminarului Central - se înscrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Cu sprijinul lui Victor Babeş, în al cărui laborator de Anatomie Patologică şi Bacteriologie începuse să lucreze ca preparator, îşi continuă studiile începând din 1889 la Paris în clinica de maladii ale sistemului nervos din spitalul Salpetrière condusă de Jean-Martin Charcot. Aici cunoaşte pe Pierre Marie, cu care va întreţine strânse legături în viitor, pe Joseph Babinski şi Fulgence Raymond. Mai târziu va lucra cu Carl Weigert în Frankfurt a.M. şi cu Emil du Bois-Raymond în Berlin. Încurajat de Pierre Marie prezintă în 1890 în Berlin la un congres international rezultatul cercetărilor asupra substratului morfopatologic în acromegalie.
Între 1890 şi 1896 întreprinde călătorii de studii în Germania, Anglia, Belgia şi Italia.
În 1897 susţine la Facultatea de Medicină din Paris teza de doctorat cu titlul Mâna suculentă în siringomielie. În acelaşi an - întors în ţară - primeşte funcţia de şef al serviciului de boli nervoase la spitalul Pantelimon; un an mai târziu este numit profesor la clinica bolilor nervoase a Facultăţii de Medicină din Bucureşti.
Tot atunci, în 1898, cu ajutorul operatorului Constantin M. Popescu, realizează primul film ştiinţific din lume: „Tulburările mersului în hemiplegia organică”. Însuşi Auguste Lumière recunoştea, într-o scrisoare din 29 iulie 1924: „Comunicările dumneavoastră asupra utilizării cinematografiei în studiul bolilor nervoase mi-au trecut, într-adevăr, prin mână, într-o vreme când primeam «La Semaine médicale», dar atunci aveam alte preocupări de ordin industrial, care nu-mi permiteau să mă consacru cercetărilor biologice. Mărturisesc că uitasem aceste lucrări şi vă sunt recunoscător de a mi le fi amintit. Din păcate, puţini savanţi au urmat calea deschisă de dumneavoastră”. La 25 octombrie 1899, medicul Alexandru Bolintineanu a susţinut la Paris o teză de doctorat despre coxotuberculoză care se baza pe studiul mersului bolnavilor din filmele realizate la Spitalul Pantelimon. Considerate pierdute multă vreme, o bună parte din acestea au fost descoperite în 1975, de către reporterul TV Cornel Rusu, într-un fişet de-al profesorului.




Marinescu a menţinut un contact strâns cu foştii lui colegi din Paris, cele mai multe din numeroasele sale publicaţii au apărut în limba franceză. Împreună cu patologul francez Paul Oscar Blocq a publicat un atlas cu aspectele anatomopatologice ale maladiilor sistemului nervos central. Descrierea sa împreună cu Blocq a unui caz de tremurătură parkinsoniană la un pacient cu leziuni ale substantiei nigra a constituit baza de lucru a lui Edouard Brissaud în demonstrarea rolului acestei formaţii în patogenesa parkinsonismului.

Ioan Pop de Popa
Nascut la 6 octombrie 1927, Oradea, este profesor doctor docent, medic cardiolog, specialist în chirurgie cardio-vasculară. A efectuat prima operaţie pe cord deschis la 5 aprilie 1973, la Târgu-Mureş. În perioada 2000-2004 a fost senator.

Date biografice

S-a născut în Oradea, din părinţii: Ioan (profesor de ştiinţe agricole), mama: Lucreţia, casnică. La Oradea, în perioada 1934-1938 a urmat şcoala primară, după care Liceul Emanuel Gojdu (clasele I-II) (1938-1940). Între anii 1940-1944, familia sa s-a refugiat din Ardealul de Nord la Beiuş, unde a urmat clasele III-VII la liceul „Samuil Vulcan”.

În anul 1944 participă voluntar în spitalul de campanie pe frontul de eliberare din Apuseni. După eliberarea Ardealului, îşi continuă studiile (clasa VIII) la liceul „Emanoil Gojdu” din Oradea (1945-1946), după care la Facultatea de Medicină Generală din Cluj(1946-1952), pe care o absolvă cu diplomă de merit Magna cum laudae şi este declarat doctor-medic.

Între anii 1949-1954 este numit preparator la Institutul de Anatomie umană şi chirurgie operatorie a IMF, Cluj, apoi extern la Clinica de chirurgie generală nr. 1 a profesorului doctor Aurel Nana. În perioada 1953-1954 a realizat prima inimă şi primul plămân artificial din România, atunci printre primele patru din lume. Efectuează primele circulaţii extracorporale experimentale din România, inclusiv primele hemodiluţii în CEC.

În 1958 realizează experimental primele transplante cord-plămân. Între anii 1952-1962 este numit asistent universitar la Clinica de chirurgie generală nr. 1 a profesorului doctor Aurel Nana, IMF Cluj.

În 1957 obţine prin examen titlul de medic specialist chirurg în cirurgia generală. În 1960 se specializează în chirurgia cardiovasculară la Spitalul Fundeni, Bucureşti, sub conducerea profesorului doctor Voinea Marinescu.

În anul 1962 se transferă, în calitate de şef de lucrări la IMF Târgu Mureş, Clinica de chirurgie generală condusă de conf. dr. Popay Zoltan, apoi în anul următor se specializează în chirurgie cardiovasculară la Institutul Baculev din Moscova, prof. I.V. Burakovski.

În perioada 1963-1974 a fost prorector al Institutului de medicină şi farmacie, Târgu Mureş. În anul 1964 îşi susţine teza de doctorat la IMF Cluj, cu titlul: Cercetări experimentale cu un procedeu personal de transplantare a inimii. Reflectare clinică. I se conferă titlul de doctor în ştiinţe medicale. Prezintă la Atena, la Congresul Internaţional de Chirurgie Cardiovasculară lucrarea: „Procedeul personal de transplantare a inimii”.

La data de 23 august 2004, colonelul în retragere Ioan Pop de Popa din Ministerul Apărării Naţionale a fost înaintat la gradul de general-maior (cu 1 stea) în retragere.

Dragomir M. Hurmuzescu

Nascut la 13 martie 1865, Bucureşti – decedat la 31 mai 1954, Bucureşti, fizician, inventator, profesor la Universitatea din Iaşi, membru al Academiei Române este fondatorul învăţământului electrotehnic din. Colaborator al sotilor Curie, a avut contribuţii în domeniile electricităţii şi fizicii razelor X. A inventat dielectrina şi a construit electroscopul care-i poartă numele (1894). A pus bazele primului laborator de electricitate din ţară, transformat apoi în Şcoala de Electricitate de pe lângă Universitatea din Iaşi prima şcoală de fizică experimentală, a infiintat primul post de radiodifuziune si a facut primele transmisii prin telegrafie fara fir din tara. El repetă şi realizează la Iaşi în anul 1901 experimentele de comunicaţie prin radio ale lui Guglielmo Marconi, Alexandr Popov şi ale altora din perioada 1895-1901.

În 1922, sub conducerea sa, a început să funcţioneze Societatea Română de Radiodifuziune (Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România), care la 1 noiembrie 1928 difuza în eter prima emisiune cu anunţul: Alo, alo, aici Radio Bucureşti, urmat de discursul preşedintelui Societăţii, Dragomir Hurmuzescu. Este momentul ce inaugura, practic, postul naţional de radio din România.

În istoria fizicii românesti un loc deosebit de important îl ocupa Dragomir Hurmuzescu, decanul fizicienilor români, figura reprezentativa a generatiei sale. El traieste în a doua jumatate a secolului al XIX-lea, într-o vreme în care partizani ai ideii de stiinta teoretica pura se lasau greu convinsi a coborî la aplicatiuni practice si înca în sânul universitar. În asemenea conditii meritele lui Dragomir Hurmuzescu, care înfiinteaza prima scoala fizica din România la Iasi, sunt cu atât mai mari. Dragomir Hurmuzescu se remarca în mod stralucit la Sorbona si în 1890, dupa ce îsi da licenta în stiinte fizice ca sef de promotie, este admis sa lucreze la laboratorul de cercetari al profesorului Lippman. Din aceasta perioada dateaza importantele sale descoperiri practice, de folosinta imediata: dielectrina - "un izolant, alcatuit dintr-un amestec de sulf si parafina", dinamul cu voltaj mare si electroscopul Hurmuzescu. Aceste lucrari, ca si multe altele, îl impun definitiv în lumea stiintifica pe savantul român. În anul 1896, Dragomir Hurmuzescu de întoarce la Iasi, cu o bogata experienta stiintifica si animat de dorinta fierbinte de a ridica la un înalt nivel cercetarea stiintifica din România. Pâna la aceasta data, Hurmuzescu publicase 17 lucrari stiintifice, care i-au adus consacrarea pe plan mondial.

La 1 octombrie 1896 este numit conferentiar de fizica matematica la Facultatea de stiinte din Iasi. În 1897, este numit profesor suplinitor la catedra de gravitate, caldura si electricitate, catedra de curând înfiintata la Facultatea de stiinte din Iasi. Din acest timp se ocupa cu organizarea unui laborator si de cercetari originale. În 1900 Dragomir Hurmuzescu devine profesor titular al Universitatii din Iasi, paraseste învatamântul secundar si se dedica exclusiv cercetarilor stiintifice. În acest scop, el organizeaza primul laborator de electricitate din tara, transformat apoi în scoala de electricitate de pe lânga Universitatea din Iasi (1900-1911). Aceasta este prima scoala de fizica experimentala gen Lippman care îl consacra pe Hurmuzescu ca fondator al învatamântului electronic din tara noastra. În general, perioada ieseana se caracterizeaza printr-o activitate fecunda a învatamântului român, prin sustinerea si publicarea celor mai multe din lucrarile sale de baza cu privire la razele X, prin cercetarea radioactivitatii petrolului si apelor minerale din România, si perfectionarea galvanometrelor.

De numele lui este legata si fondarea publicatiei periodice a Universitatii Analele stiintifice ale Universitatii "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi. Aceasta revista a ajuns în curând la renume mondial si a contribuit cel mai mult la dezvoltarea si prestigiul centrului nostru stiintific. DE la fondarea analelor, în 1900, pâna la plecarea lui din Iasi, Dragomir Hurmuzescu a lucrat la ele în calitate de secretar de redactie. Profesorului Dragomir Hurmuzescu i se datoreste si începuturile învatamântului tehnic superior. Politehnica Gheorghe Asachi din Iasi, înfiintata în 1939, are la baza scoala de electricitate, pentru înfiintarea careia Hurmuzescu a luptat începând din 1904 pâna la 1 noiembrie 1910. Perioada ieseana a activitatii lui Hurmuzescu, începuta în 1896, se termina în 1913, când este transferat la Universitatea din Bucuresti, unde va continua activitatea de cercetare stiintifica. La Universitatea Bucuresti, functioneaza pâna în 1937, când iese la pensie. Aici organizeaza un Institut electrotehnic, dupa modelul celui din Iasi, înfiintat tot de el. În cadrul acestui institut din Bucuresti el organizeaza, în anul 1926, primul post de radiodifuziune din tara, face primele încercari la noi de transmisie prin telegrafie fara fir. Lucrarile si cercetarile sale îi aduc recunoasterea unanima de catre întreaga lume stiintifica. Este ales membru al Societatilor franceze si germane de fizica, participa la congresele internationale de la Bruxelles, Laussane, Paris si Liege. În anul 1915 este numit membru corespondent al Academiei Române.

Ştefan Procopiu


Nascut la 19 ianuarie 1890, Bârlad – decedat la 22 august 1972, Iaşi a fost un fizician, profesor universitar şi inventator român. A descoperit Efectul Procopiu de depolarizare a luminii.

În Bârlad a urmat cursurile şcolii primare şi ale Liceului „Gh. Roşca Codreanu” (promoţia 1908). Licenţiat al secţiei fizico–chimice a Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi (1912), după care a urmat alte studii universitare la Paris. Asistent universitar la catedra de Aplicaţiile electricităţii la Universitatea din Bucureşti. Între 1 septembrie 1917 – noiembrie 1919 a funcţionat la Catedra de fizică a Liceului „Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad. A fost clasificat primul pe ţară la examenul de capacitate (1919). Devine şef de lucrări la catedra universitară sus-amintită (1919). Face studii de specialitate la Paris cu profesorii Gabriel Lippmann, Marie Curie, Paul Langevin, Aimè Cotton, Charles Fabry, lucrând în Laboratoire de récherches physique. Devine doctor în Ştiinţe Fizice la Sorbona (5 martie 1924) şi până atunci avea publicate 30 de lucrări. Reia catedra sa din Bucureşti, iar la 15 ianuarie 1925 este numit profesor titular la catedra de Gravitate, Căldură şi Electricitate a Universităţii din Iaşi, la care a predat până la pensionarea sa (1 octombrie 1962).

A fost decanul Facultăţii de Electrotehnică a Politehnicii „Gheorghe Asachi” din Iaşi de la înfiinţarea ei (decembrie 1937), până la 1 februarie 1941, când trece decan al Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii Iaşi. Membru al Academiei Române (1955), premiat al Academiei Române (1920); Doctor honoris causa al Politehnicii din Iaşi (1 februarie 1967), membru al Comisiei mondiale pe anul 1970 de propuneri pentru Premiul Nobel la Fizică, membru al multor societăţi ştiinţifice române şi străine.

Descoperitor al Magnetonului Bohr-Procopiu (1919), nu i s-a acordă Premiul Nobel dintr-o neglijenţă a comisiei.[1]Descoperitor al Efectului Procopiu. Savantul de valoare mondială a încetat din viaţă în Iaşi la 22 august 1972, lăsând publicate 177 de lucrări ştiinţifice.

Costin D. Neniţescu - CHIMIST

Nascut la 15 iulie 1902, Bucureşti,decedat la 29 iulie 1970, Buşteni.

A fost fiul lui Dimitrie Neniţescu, doctor în drept şi ştiinţe politice, avocat, secretar general al Ministerului de Interne, director al Băncii Naţionale Române, deputat, fruntaş al Partidului Conservator şi ministru al Industriei şi Comerţului (1910-1912).

După ce absolvă liceul în Bucureşti, la Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr, începe în 1920 studiul chimiei la ETH - Zurich, fiind profund impresionat de cursurile lui Debye şi Staudinger. E fascinat de lucrările lui Hans Fischer şi se mută în 1922 în München unde îşi termină studiile în 1925 cu doctoratul condus de Hans Fischer, mentorul său ştiinţific. În timpul pregătirii tezei de doctorat realizează, fară a colabora cu Fischer, o sinteză originală a indolului. Era unul din elevii preferaţi a lui Fischer.

La începutul carierei are o cameră de lucru de câţiva metri patraţi, unde porneşte cu entuziasm la crearea unui laborator.

Se întoarce in ţara, unde între anii 1925 şi 1935 este profesor la Universitatea din Bucureşti şi predă cursurile de chimie organică şi chimie generală. În 1928, la 26 de ani, publică prima ediţie din cele două tratate, "Chimie organică" şi "Chimie generală". Peste 40 de generaţii au învăţat şi înca învaţă după aceste cărţi, acum singurele cărţi de specialitate în limba română care se ridică la nivel occidental (nu s-a mai publicat nimic asemănător în ultimii 24 de ani). Tratatul de chimie organică a fost publicat în 8 ediţii, prima având un singur volum, restul 2. Unele au fost traduse în limbi străine. Tratatele au fost publicate la Editura CFR-Oped şi Editura Tehnică. Aceste lucrări ne arată forţa de anticipare cu totul remarcabilă a autorului. A intuit una din cele mai importante direcţii de dezvoltare a chimiei organice şi a adus contribuţii de bază. Două exemple ar fi chimia reacţiilor care decurg prin ioni de carboniu şi problema ciclobutadienei. De asemenea a mai publicat şi "Manualul inginerului chimist" şi manuale de liceu.

Încă de la începutul anilor 1930 în cadrul cercetărilor sistematice privind reacţii ale hidrocarburilor catalizate de clorura de aluminiu sunt obţinute în grupul de cercetare al profesorului Neniţescu rezultate de primă importanţă pentru înţelegerea mecanismului reacţiilor prin intermediari carbocationici. Este observat pentru întâia dată rolul esenţial al unui cocatalizator (urme de apă) în reacţia de izomerizare a cicloalcanilor în prezenţa clorurii de aluminiu. Din această perioadă datează alte observaţii fundamentale privind reacţia cicloalchenelor cu cloruri acide catalizată de clorura de aluminiu, în ciclohexan ca solvent (cunoscuta astăzi în literatură ca “reacţia Neniţescu de acilare reductivă“) sau transferul de hidrogen “într-o formă foarte activă“. Aceasta este prima menţionare a transferului intermolecular de ion de hidrură, aşa cum se va numi mai târziu. În perioada 1965-1970 studiază reacţiile solvolitice. Colaborează cu celebri profesori din Statele Unite ale Americii, contribuie cu scrierea unor capitole la diverse tratate. Numeroşi compuşi organici şi reacţii îi poartă numele. Se poate spune că “hidrocarbura Neniţescu“, prima anulenă (CH)10, a propulsat chimia anulenelor. A fost pionierul aplicării metodelor fizice în chimia organică în România.

Este ales ca membru al Academiei Române şi al altor academii din străinătate (Germania, Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia). Primeşte numeroase premii, dintre care medalia “A.W.von Hofmann“, una dintre cele mai prestigioase medalii ştiinţifice.

Se pare că cel mai reprezentativ aspect al vieţii sale este cel de profesor. Îşi impresiona puternic studenţii prin a le prezenta chimia organică într-un mod captivant şi logic. De asemenea se impunea prin apariţia sa fizică: era înalt, solid, cu nas acvilin şi o privire foarte pătrunzătoare. Era foarte bine informat în toate domeniile chimiei organice, chimiei generale, analitice şi chimiei fizice. Avea un discurs clar şi calm. Nu se temea să răspundă anumitor întrebări ale studenţilor cu "Nu ştiu" sau "Nu se ştie încă".

A fost căsătorit de două ori, prima dată cu Ana Santer şi a doua oară cu Ecaterina Ciorănescu (1909 - 2000). Ecaterina Ciorănescu a fost prima femeie asistent la Catedra de Chimie Organică de la Politehnica din Bucureşti. I-a fost elevă, asistentă, doctorandă şi soţie. L-a susţinut în munca sa ştiinţifică.

Rezultatele muncii lui Costin Neniţescu se văd în cele 262 de articole originale şi 21 de brevete. În anii 1970 lucrările sale au numărat 1000 de citări. În ziua de azi Chemistry Citation Index numără mai mult de 20 de citări pe an. A fost pentru scurt timp decan al Facultăţii de Chimie Industrială din cadrul Politehnicii Bucureşti.
Neniţescu putea să intuiască ce calităţi au studenţii săi şi îi selecta ca viitori colaboratori pe cei mai buni dintre aceştia. Profesorul Rudolf Criegee spunea despre studenţii lui Neniţescu că erau cei mai buni din laboratoarele sale.
Ca om, a fost o persoană deosebită. Deşi părea aspru şi sever, era generos şi cu o inimă caldă. Îi plăceau munţii, drumurile de munte abrupte şi înguste, cum ar fi Caraimanul sau zona Bâlea. Curajul era o caracteristică a sa. Politica nu se regăsea în preocupările sale. Neniţescu nu era în relaţii bune cu regimul comunist. Câteva citate care ne arată cât de apreciat este în străinătate:
“Your achievements in chemistry impress me very much, when I think that you succeeded to do this far from the great chemical centers, and lacking modern instrumentation. Hans Fisher, our common professor, would have enjoyed your work, seeing how you looked for other areas of research than those you became familiar with, during your Ph.D. studies.” (Professor H. Plieninger, Heidelberg)

“We have memories of friendly, serious, hard-working, warm-hearted people whom we will never forget… It was a satisfaction for me to discover how organic chemistry should be developed to such a high state in a small far-away country, which so few of us ever visited. Now I know what I should have guessed, that the enthusiasm and strength of one man was behind it. I feel inspired and enriched in my own life for having been exposed to him, if only for a few days. It is indeed a very rich man who can look on a life of rich and lasting contributions and a family of students prepared to extend the tradition into the future without limit.” (Professor W.v.E. Doering, Harvard University, după vizita sa în România din 1970)

“In particular, it was especially stimulating for me to meet you because I had come over the years to recognize and appreciate your splendid professional work in chemistry.” (Professor H. Gilman, Iowa State University)

"La împlinirea a o sută de ani de la naşterea acestui Savant şi Profesor aş vrea să amintesc că el a dat un impuls nemaiîntâlnit pâna atunci cercetării ṣi tehnicii româneşti, atât direct cât şi prin cei pe care i-a format în cei 35 de ani de profesorat. A luat cu curaj poziţie contra unor directive cu urmări nefaste la Academia Româna. Ca şi ceilalţi din generatiile de chimişti ai Politehnicii bucureştene sunt bucuros şi mândru că am avut norocul să ascult prelegerile Magistrului şi să vad cum el a reuşit să creeze de la zero, trecând peste condiţii vitrege, un nucleu de ştiinţă şi învatamânt care s-a impus nu numai în România ci şi pe celelalte meridiane ale globului." Alexandru T. Balaban
In onoarea maestrului, Facultatea de Chimie Industriala organizeaza in fiecare an Concursul National de Chimie "C.D. Nenitescu".

Virginia Zeani, numele la naştere, Virginia Zehan (nascuta la 21 octombrie 1925 în Solovăstru, jud. Mureş), este o cântăreaţă de operă, una din cele mai prestigioase soprane lirice din anii '50 şi '60 ai secolului XX, timp de 25 de ani "prima donna assoluta" a teatrului de Operă din Roma, cântând împreună cu cei mai renumiţi tenori, de la Beniamino Gigli şi Ferruccio Tagliavini până la Luciano Pavarotti şi Plácido Domingo. Virginia Zeani este numele său artistic italienizat.

După ce începuse să studieze literatura şi filozofia la Universitatea din Bucureşti, ia lecţii de canto cu Lucia Anghel, continuând apoi cu celebra soprană şi pedagogă Lydia Lipkowska. La 19 ani îşi termină studiile formale în Italia cu tenorul Aureliano Pertile, solistul preferat al lui Arturo Toscanini. Graţie acestei baze excelente de educaţie muzicală şi tehnicei vocale superioare, Virginia Zeani a reuşit să menţină un standard de prim rang de-a lungul celor 30 de ani de carieră internaţională, interpretând peste 60 de roluri diferite. Debutul său a avut loc în 1948 cu un răsunător succes pe scena Teatrului Comunal de Operă din Bologna în rolul Violettei din opera "La Traviata" de Giuseppe Verdi, rol cu care urma să se afirme pe marile scene ale lumii, inclusiv Metropolitan Opera din New York, Teatrul Bolşoi din Moscova sau Covent Garden din Londra. Printre alte roluri din prima perioadă a carierei sale se numără şi Mimi din Boema de Giacomo Puccini, Margareta din Faust de Charles Gounod şi rolul titular din Manon de Jules Massenet, pe care l-a cântat alături de celebrul Beniamino Gigli. Opere de Gioacchino Rossini, Vincenzo Bellini şi Gaetano Donizetti (Lucia di Lammermoor, L'Elisir d'Amore, I Puritani), arii şi opere celebre în care a cântat prin toată Europa i-au stabilit o reputaţie de necontestat în repertoriul de "Bel Canto".

În 1955, Virginia Zeani debutează la Opera din Roma unde apare în numeroase roluri, fiind apreciată în termenii cei mai înalţi. Două producţii importante au fost montate acolo special pentru ea: "Alzira" de Verdi şi "Otello" de Rossini, opere care nu fuseseră încă reluate în secolul XX. Unul din marile sale triumfuri a fost interpretarea rolului Desdemonei, triumf repetat când, împreună cu ansamblul Operei din Roma, apare pe scena Operei din Berlin şi la Metropolitan Opera House din New York.

În 1956 este invitată la Teatro alla Scala din Milano, unde apare într-o producţie nouă a operei "Giulio Cesare" de Haendel, alături de basul Nicola Rossi-Lemeni, cu care se va căsători un an mai târziu, mezzosoprana Giulietta Simionato şi tenorul Franco Corelli. În anul următor cântă rolul "Blanche de la Force", creat special pentru ea de compozitorul Francis Poulenc în premiera mondială a operei "Dialogues des Carmélites".

Datorită maturităţii şi excelentei calităţi a tehnicii sale vocale, Virginia Zeani a evoluat de la soprana de coloratură, la soprană lirică şi la soprană dramatică, ceea ce i-a permis să-şi lărgească treptat repertoriul cu rolurile de bază din operele "Don Carlos" şi "Otello" de Verdi, rolul Tatianei din "Eugen Oneghin" de Ceaikowski şi chia două roluri wagneriene, Senta din "Olandezul zburător" şi Elsa din "Lohengrin".

De-a lungul întregii sale cariere, Virginia Zeani a fost călduros omagiată pentru calităţile sale excepţionale de dinamism teatral, vitalitate şi sensibilitate. Vocea sa demonstrează o mare flexibilitate, emisă cu o remarcabilă competenţă tehnică, extinsă de la notele calde din piept până la înaltele acute. Zeani cântă cu o impecabilă frazare, cu intensitate şi convingere dramatică.

Virginia Zeani a înregistrat pe discuri mai multe albume selective şi versiuni complete ale operelor "La Traviata" de Verdi şi "Tosca" de Puccini. Multe din performanţele sale au rămas gravate pe "Legendary Recordings". Virginia Zeani este din 1991 profesoară de canto (Distinguished Professor) la Indiana University, School of Music, din Bloomington, Indiana. Una din cele mai bune eleve ale ei este soprana Angela Brown, care - în anul 2004 - a debutat cu mult succes pe scena Operei Metropolitan din New York în rolul titular din opera "Aida" de Verdi. În 1991, Virginia Zeani şi-a pierdut soţul, celebrul bas Nicola Rossi-Lemeni, după 34 de ani de fericită căsătorie.

Este Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti.

Păstorel Teodoreanu

„Păstorel” este pseudonimul scriitorului Alexandru Osvald Teodoreanu, născut la 30 iulie 1894 în Dorohoi, nepot al lui Alexandru Teodoreanu şi fiu al lui Osvald Teodoreanu, botezat atribuindu-i-se prenumele ambilor înaintaşi paterni. Apreciind probabil prea împovărătoare prenumele sale, şi le prescurtează semnând oficios Al.O. Teodoreanu şi, ca scriitor, cu pseudonimul Păstorel, ales deloc întâmplător, după cum afirmă în volumul „Caiet – Foi îngălbenite”, 1938, prin a sa literară

Spovedanie

Cântat-am vinul şi-l băui pre el,
Şi-aşa, precum din flori slăvitul soare,
Cules-am toată roua din pahare,
Voios ca cel din urmă menestrel.

Am păstorit în viaţă vinuri rare
(De-aceea îmi şi zice Păstorel)
Şi de la Grasă pân’ la Ottonel,
Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare.


Tot din aceiaşi familie face parte – ca al doilea copil, născut la 6 ianuarie 1897 – Ioan-Hipolit Teodoreanu, scriitorul arhicunoscut şi unanim apreciat ca prozator sub identitatea de Ionel Teodoreanu.

După cum putem citi în prestigiosul volum „Epigrama în literatura română” publicat de prof. dr. în filologie Elis Râpeanu (Editura Dealul melcilor, Braşov, 2001, pagina 272):

De la tatăl său – Osvald Teodoreanu – a moştenit jovialitatea, verva, dar şi dragostea pentru chefuri bine stropite cu „lacrimi de struguri”. Această ereditate pe linie paternă intră în rezonanţă perfectă cu cea de pe linie maternă. Bunicul matern a fost renumitul muzician Gavril Muzicescu. Darul muzical moştenit de la el l-a favorizat pe Păstorel nu numai să memoreze operele muzicale sau literare, ci şi să potrivească ritmul şi rimele epigramelor sale – adevărate modele de prozodie, cizelate cu artă de bijutier.

După absolvirea liceului şi a cursurilor şcolii de ofiţeri, Al.O. Teodoreanu, proaspăt sublocotenent, este concentrat, luptă pe fronturile din Transilvania şi Moldova fiind rănit grav, e decorat cu „Steaua României” şi avansat în gradul de căpitan.

Debutul său, cu poezii, are loc în anul 1919 la Iaşi, în „Însemnări literare”.

După absolvirea Facultăţii de Drept, este încadrat ca judecător supleant la Tribunalul din Turnu Severin, dar, după numai un an, pleacă la Cluj – la cererea lui Cezar Petrescu – pentru a contribui la apariţia revistei „Gândirea”.

Împreună cu Adrian Maniu, scrie feeria în versuri „Rodia de aur”, publicată în „Viaţa românească” şi jucată, în stagiunea din anul 1920, pe scena Teatrului Naţional din Iaşi şi – peste 9 ani, şi la Naţionalul Bucureştean.

În anul 1928 debutează editorial cu volumul „Hronicul Măscăriciului Vălătuc”, la Editura Cartea Românească, din Bucureşti.

Păstorel scrie şi publică, în anul 1931, când Nicolae Iorga era prim ministru al României, volumul „Strofe cu pelin de mai pentru Iorga Nicolai, cu o scrisoare inedită de la Dante Aligheri”, opuscul care – precizează o notă scrisă pe chiar a 2-a pagină- „…fiind refuzat de toate editurile din ţară, a fost imprimat mulţumită devotamentului unui grup de prieteni personali ai autorului. 9 Mai, 1931 leat.” Din câte se spune, cu respectiva carte s-a mobilat vitrina unei librării în chiar ziua în care prim-ministrul vizita oraşul Iaşi, probabil chiar de 10 mai, Ziua Naţională.

În anul 1933 apare „Un porc de câine”, iar în anii 1934-1935 cele două volume din „Tămâie şi otravă”, o colecţie de panegirice şi pamflete care au fost retipărite în 1994.

Anul 1935 marchează şi apariţia cărţii „Bercu Leibovici”, reeditată în 1942, iar următorul an apariţia volumului „Vin şi apă” după ce, de gura doctorilor, Păstorel face o cură de ape minerale la Karlsbad. Fiinţa lui, strâns legată de „darul dumnezeiesc” al dealurilor Moldovei, va face haz de necaz în scrisori şi în catrene.

Un juriu format din Liviu Rebreanu, Mihai Sadoveanu, Cezar Petrescu şi Al. A. Philipide acordă lui Păstorel Premiul Naţional pentru proză în anul 1937.

Anul 1938 aduce în librării volumul de poezie „Caiet”.

Din nou, în 1939, căpitanul Al.O. Teodoreanu-Păstorel este chemat la arme în Regimentul 24 artilerie cu cartierul general la Roman, unde felul lui de a fi l-a făcut preţuit atât de colegii ofiţeri, cât şi de soldaţi.

La 3 februarie 1954, luptând cu nămeţii bucureşteni din vremea celei mai mari înzăpeziri din memoria noastră, în drumul lui spre tribunal, îşi dă obştescul sfârşit avocatul Ionel Teodoreanu, ceea ce a îndurerat în mod deosebit pe fratele său, Al.O. Teodoreanu–Păstorel.

Păstorel traduce „Peripeţiile bravului soldat Sveik” de Iaroslav Haşek şi „Taras Bulba” de N.V. Gogol, care vor fi publicate în anul 1956, precum şi „Istoria contemporană” de Anatole France şi „Nuvele” de Prosper Merimee, care vor apare abia după 15 martie 1964, când s-a produs decesul traducătorului, după ce, în deceniul ultim, a avut de suferit chinurile rezultând din acuzele aduse şi pedeapsa cu închisoarea suportate ca urmare unora din epigramele scrise de dânsul, revoltei sale contra celor ce veniseră la putere cu sprijin sovietic.

Încheiem aici prezentarea vieţii şi rezultatelor ei propunându-ne să adâncim, în cele ce urmează, prezentarea unor aspecte ale acestora, aşa cum le putem vedea acum când se împlinesc 115 ani de la naşterea şi 45 de ani de la plecarea dintre noi a celui ce a fost Al.O. Teodoreanu–Păstorel, care, anticipând acest din urmă drum, ne sfătuia:

Nu contrazice

Nu contrazice voia sorţii
Şi nu sfida stihiile!
Aşa fu scris: cei morţi cu morţii,
Iară cei vii cu… viile!

Se cuvine să vă mai spunem că, fiind pe patul de moarte într-un spital de pe Şoseaua Viilor din Bucureşti, Păstorel a dictat probabil ultima epigramă în care-şi ironiza situaţia:

Spuneţi şi copiilor

Spuneţi şi copiilor,
(Culmea ironiilor):
Am pus cap beţiilor
În Şoseaua Viilor!

Vai, ce frumoase prezentari, Carmenn draga!
Multumesc din suflet. Macar cineva te citeste...

tu...

Alexandru Vlahuta

S-a născut la 5 septembrie 1858 la Pleşeşti, fiu al unui mic proprietar de pământ. A urmat şcoala primară şi liceul la Bârlad, între 1867 şi 1878, susţinând examenul de bacalaureat la Bucureşti, în 1879. A urmat timp de un an cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, pe care le-a părăsit din cauza situaţiei materiale precare, devenind institutor şi apoi profesor la Târgovişte. Din 1884 până în 1893 a funcţionat ca profesor la diverse instituţii de învăţământ bucureştene (Şcoala Normală a „Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român“, Azilul „Elena Doamna“, Liceul „Sfântul Gheorghe“). În 1888 a fost revizor şcolar pentru judeţele Prahova şi Buzău. Editează revista Vieaţa (1893 - 1896), apoi Sămănătorul (1901), împreună cu George Coşbuc. Din 1901 a funcţionat ca referendar la Casa Şcoalelor. În 1905 se căsătoreşte pentru a treia oară cu Ruxandra, fiica unui proprietar agrar din Dragosloveni, Râmnicu Sărat. În timpul primului război mondial a locuit la Iaşi, apoi la Bârlad, unde era vizitat de tineri scriitori pe care îi îndruma cu solicitudine; unul dintre aceştia a fost V. Voiculescu.

Vlahuţă a murit la Bucureşti la 19 noiembrie 1919. Casa în care a locuit este astăzi Muzeul Memorial "Alexandru Vlahuţă".

Stefan Augustin Doinas



Nascut în 1922, într-o comuna din judeţul Arad, Ştefan Augustin Doinaş a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universitaţii din Cluj. A facut parte împreuna cu I.Negoiţescu, Radu Stanca, C. Regman şi Ovidiu Cotruş din Cercul Literar de la Sibiu, fiind unul dintre semnatarii Manifestului Cercului Literar. A debutat cu o poezie în "Jurnalul literar" în 1939. Opt ani mai tîrziu, prezinta la un concurs manuscrisul "Alfabet potic", care este distins cu Premiul "E. Lovinescu". Debutul editorial şi l-a facut cu volumul de poeme "Cartea mareelor", în 1964. Atras la început de mişcarea de resurecţie a baladei, iniţiata de membrii Cercului Literar de la Sibiu, Ştefan Augustin Doinaş a parasit cu timpul aceasta orientare şi s-a îndreptat spre "modul intelectual al lirei", o poezie cerebrala.

Printre volumele sale de poezii se numara: "Omul cu compasul", 1966; "Ipostaze", 1968; "Alter ego", 1970, "Ce mi s-a întîmplat cu doua cuvinte", 1972; "Anotimpul discret", 1975,; "Locuiesc într-o inima", 1978, "Vînatoare cu şoim", 1985; "Foamea de unu", 1987. A realizat traduceri dintre care ies în evidenţa cele din Goethe, Holderlin, Mallarme, Paul Valery.

Printre premiile pe care Ştefan Augustin Doinaş le-a primit se numara: Premiul "Mihai Eminescu" al Academiei, 1968; Premiul Comitetului de Stat pentru Cultura şi Arta, 1970; Premiul Uniunii Scriitorilor, 1975 şi 1979; Premiul Special al Uniunii Scriitorilor, 1982. A fost distins cu "Medalia Goethe" a Institutului Goethe din Munchen, pentru traducerea din "Faust", 1982.

Irinel Liciu,prim balerina si sotia scriitorului s-a sinucis a doua zi dupa moartea lui Doinas.

"Domnul meu şi Dumnezeul meu, iarta-ma! Doinaş, dulcele meu, o prea mare iubire ucide", scria Irinel Liciu,in biletul lasat.

soso,
Pentru prezentarea lui Sergiu Celibidache, vizualizeaza pe YouTube:

Ravel-Bolero. Sergiu Celibidache 1971

Multumesc, George !!! De cand eram mica mi-a placut Boleroul lui Ravel, iar 1971 este anul in care m-am nascut :)

Domnul sa-ti dea ani multi, cu sanatate!

Multumesc, la fel si tie, George !!! Aseara am ascultat impreuna cu baietelul meu si a fost incantat :) Imi spunea : uite, aici se aud trompete, acum au intrat viorile, iar finalul i-a placut foarte mult !

Anghel Saligny

Podul Regele Carol I (redenumit mai apoi Podul Anghel Saligny, pentru a-l onora pe Anghel Saligny proiectantul și executantul podului) a fost construit între 1890 și 1895 pentru a asigura legătura feroviară între București și Constanța.

Primul tronson al căii ferate spre litoralul Mării Negre a fost cel dintre Constanța și Cernavodă, realizat în 1860, înainte ca Dobrogea să fie cedată României. După războiul de independență și alipirea Dobrogei, în 1879 a început construcția tronsonului București --Ciulnița -- Fetești. Legătura celor două tronsoane necesita realizarea unor poduri peste Dunăre și Brațul Borcea.

Inițial guvernul român a inițiat două concursuri internaționale pentru proiectarea și executarea podurilor. Suprastructura podului de peste Dunăre a fost proiectată de Gustave Eiffel a cărui firmă de antrepriză executase recent, sub coordonarea inginerului Émile Nouguier podurile metalice ale căii ferate Ploiești --Predeal. Neajungându-se însă la un acord, guvernul român a întrerupt tratativele cu firmele de antrepriză a lui Gustave Eiffel și a încredințat proiectarea și realizarea podurilor Direcției Generale a Căilor Ferate Române.

Aceste tratative au dus totuși la legenda că suprastructura metalică a podului peste Dunăre, executată în Franța a fost utilizată pentru podul Faidherbe din orașul Saint-Louis din Senegal, executat în aceeași perioadă. Deși analize recente efectuate de specialiști francezi au demonstrat că această legendă este falsă, ea este periodic reprodusă în ghidurile și relatările turistice despre Senegal.

Legătura feroviară dintre Fetești și Cernavodă are o lungime de 21 km. și cuprinde podurile peste Brațul Borcea și peste Dunăre. Începerea lucrărilor de execuție a avut loc la 26 noiembrie 1890 în prezența regelui Carol I. Colectivul de proiectare și de execuție a fost condus de ing, Anghel Saligny. Întreaga linie ferată, inclusiv podurile, au fost executate cu cale simplă.

Podul de peste Dunăre are o deschidere centrală de 190 metri și alte 4 deschideri de 140 metri, alături de un viaduct cu 15 deschideri de 60 metri. Podul se află la 30 m peste nivelul apelor mari ale Dunării pentru a permite trecerea vaselor cu cele mai mari catarge. Podul peste Borcea cuprinde 3 deschideri de câte 140 metri și un viaduct cu 11 deschideri a 50 metri. În Insula Borcea, care în acea vreme constituia o baltă, pe care o traversa un tronson de 14 km al căii ferate, s-a mai realizat un viaduct de 34 deschideri a 42 metri.

Cu rampele de acces, cei 4087,95 metri de poduri formau, la acea vreme, cel mai lung complex de poduri construit în România și al treilea ca lungime din lume. Deschiderea centrală de 190 m era cea mai mare din Europa continentală.

Costul total al tronsonului de linie ferată Fetești-Cernavodă, inclusiv liniile de cale ferată și stațiile, a fost de 35 milioane lei aur.

În timpul Primului Război Mondial, în 1917, tronsonul de peste Borcea este minat de trupele române în retragere, pentru a împiedica avansarea în Muntenia a trupelor germano-bulgare. Reconstrucția podului va avea loc în 1921.

Podul a fost inaugurat la 14/26 septembrie 1895 în cadrul unor mari festivități la care a participat regele Carol I.

După ce s-a bătut ultimul nit, un nit de argint, s-a zidit documentul inaugurării și s-a celebrat serviciul religios. Un prim convoi de încercare, format din 15 locomotive grele a trecut peste pod, cu o viteză de 60 km/h, urmat de un al doilea tren rezervat oaspeților cu o viteză de 80 km/h. În acest timp, Anghel Saligny a stat alături de șefii echipelor de muncitori care lucraseră la execuția podului, într-o șalupă sub pod, aceasta pentru a garanta rezistența podului.

Podul a fost folosit timp de aproape un secol până în 1987 când un nou pod a fost construit, alături de cel vechi care a fost dezafectat. De asemenea, în paralel cu podul de cale ferată a fost realizat un pod rutier.

Marcel Guguianu


A urmat cursurile unei școli primare din Bârlad și o parte a celor secundare pe care le termină în Galați. În continuare a frecventat cursurile și lucrările "Școlii de belle arte" din București (1941 – 1945), la clasa lui Corneliu Medrea. A funcționat ca profesor de desen și caligrafie la școlile din Bârlad: Liceul "Gh. Roșca Codreanu", "Liceul Comercial de băieți", "Liceul Industrial de băieți". Între 1954 – 1956 a lucrat la Iași, ocupându-se cu restaurarea unor monumente istorice din Iași și din Bârlad. Din 1948 participă cu lucrări de sculptură la expoziții anuale și bienale. Din 1956 a devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici.
Se mută în București în 1956. A participat la expozițiile din Budapesta, Odense, Roma, San Marino, Napoli, Aradjelovač, Belgrad, Montpellier, Paris, Sao Paolo, New York, Ankara, Mali, Washington, Sevilla, Miami. Are o colecție muzeală, care-i poartă numele, la Contess Madelaine din New York. În 1992 s-a creat Fundația "Marcel Guguianu". Este membru al Băncii Mondiale. Au demarat lucrările pentru Complexul muzeal Marcel Guguianu, în zona centrală a orașului, vis-á-vis de Muzeul “V. Pârvan”, care va adăposti impresionanta sa colecție.În semn de adâncă ptrețuire față de elevul său, conducerea liceului în care Marcel Guguianu a învățat și predat,a hotărât ca liceul să se numească Colegiul Tehnic Marcel Guguianu Zorleni"[1]

Sculptorul a adunat 20 de distincţii de-a lungul carierei. Este cetăţean de onoare al Bucureştiului, Mehedinţiului şi Bârladului, dar şi membru al Băncii Mondiale. A primit medalia de onoare a Academiei de Artă din Brazilia, Medalia de aur şi Placheta de Onoare a statului San Marino şi lista poate continua. În 2002, preşedintele Ion Iliescu i-a acordat ordinul Steaua României în grad de cavaler.

Elena Farago


Fara a se numara printre cei mai de seama reprezentanti ai literaturii romane, Elena Farago ramane unul dintre autorii preferati ai generatiilor de copii de ieri, de azi si de maine. Caci cine oare nu a citit sensibilele sale creatii Gandacelul, Catelusul schiop, Motanul pedepsit, Micul vanator, Bondarul lenes, Fluturii, Closca, Doi frati cuminti etc.? Desi majoritatea scrierilor sale pentru copii sunt in versuri, Elena Farago este si autoarea unor carti in proza, la fel de apreciate, de-a lungul timpului, de cei mici: Sa fim buni (aparuta in anul 1922), Ziarul unui motan (1924) sau Intr-un cuib de randunica (1925). Tot pentru tanara generatie, scriitoarea s-a preocupat de coordonarea publicatiei Prietenul Copiilor (care a aparut intre anii 1943 si 1946), o revista educativa pentru copii si tineret. Dedicandu-si talentul si energia creatiilor pentru cei mici, numele Elenei Farago este asociat cu literatura pentru copii si a fost atribuit unui numar mare de scoli si gradinite.

Pe 29 martie 1878 se nastea, la Barlad, Elena Paximade, cea care avea sa devina apoi cunoscuta sub numele de Elena Farago. Pregatirea scolara de baza si-a facut-o in orasul natal, la pensioanele Varlaam si Drouhet, apoi a pornit intr-o lunga peregrinare prin tara, stabilindu-se in cele din urma la Craiova, acolo unde a si creat cea mai mare parte a operei sale.

Elena Farago a inceput sa scrie de foarte tanara, debutand publicistic in 1898, cu un reportaj semnat Fatma si aparut in ziarul Romania muncitoare. Acelasi ziar ii publica - in 1902 - si prima poezie, intitulata Gandul truditilor. Peste alti patru ani, in 1906, Elena Farago debuteaza si editorial, odata cu aparitia primei sale carti de poezie, intitulate simplu si direct Versuri. Volumul, scris la indemnul lui Nicolae Iorga, a fost incredintat Editurii Luceafarul, fiind foarte apreciat de criticii literari ai acelor vremuri. Sub aceeasi semnatura a Elenei Farago, au aparut apoi volumele Soapte din umbra (1908), Traduceri libere (1908), Din taina vechilor raspantii (1913), Soaptele amurgului (1920 - premiat de Academia Romana), Poezii alese (1924), Nu mi-am plecat genunchii (1926) si Poezii (1937).

In acelasi timp, a scris - cu daruire si talent - literatura pentru copii, majoritatea volumelor fiind in versuri: Pentru copii (volumul I apare in 1913, iar volumul II - in 1920), Copiilor (1913), Din traista lui Mos Craciun (1920 - premiat, de asemenea, de Academia Romana), Bobocica (1921), Sa nu plangem (1921), A ciocnit un ou de lemn (1943), Intr-o noapte de Craciun (1944), Patru gaze nazdravane (1944).

Avand sansa sa ii cunoasca, din frageda tinerete, pe scriitorul Gheorghe Panu si - prin intermediul acestuia - pe I. L. Caragiale si Alexandru Vlahuta, Elena Farago a patruns destul de repede si de usor in lumea literara a acelor timpuri. Astfel, pe langa copertile volumelor sale, numele scriitoarei devine tot mai prezent in publicatii de prestigiu ale vremii: Convorbiri literare, Semanatorul, Ramuri, Revista noastra, Neamul romanesc literar, Viata romaneasca, Cosanzeana etc. Neobosita pe plan literar, dar si social, Elena Farago a fondat la Craiova - impreuna cu cativa straluciti reprezentanti ai intelectualitatii locale - o revista literara de elita: Nazuinta. Desi aparitia sa nu a fost indelungata (1922 - 1925), aceasta publicatie a avut printre colaboratori nume grele ale culturii romane: Simion Mehedinti, Ion Barbu, Perpessicius, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Mihail Dragomirescu si altii.

Foarte apreciata, inca din timpul vietii, pentru scrierile sale, Elena Farago a fost rasplatita cu multe distinctii pentru literatura, fiind laureata a Academiei Romane, cu premiul Adamachi - pentru volumele Soapte din umbra si Traduceri libere, respectiv cu premiul Neuschotz - pentru Ziarul unui motan. In 1924 a primit Premiul International Femina, iar in 1938 - Premiul National pentru Literatura, o recunoastere a valorii operei sale. Nici Regele Carol al II-lea nu a ramas insensibil la realizarile scriitoarei, careia ii acorda Medalia Bene Merenti - clasa I (pentru merite literare deosebite) si Ordinul Meritului Cultural - Cavaler clasa a II-a. In anul 1978, la propunerea UNESCO, Elena Farago a fost omagiata la implinirea a 100 de ani de la nastere, postmortem, la peste 20 de ani de la trecerea sa in nefiinta (4 ianuarie 1954).

In centrul orasului Craiova, in aceeasi curte cu sediul central al Bibliotecii Judetene Alexandru si Aristia Aman, se afla imobilul in care a locuit Elena Farago, devenit casa memoriala. Numita directoare a Fundatiei Alexandru si Aristia Aman in septembrie 1921, poeta a condus - vreme de peste 30 de ani - destinele acestui lacas de cultura. Preluand conducerea fundatiei, scriitoarea s-a mutat in casa care putea servi drept locuinta personalului in serviciul bibliotecii si muzeului - conform testamentului Aristiei Aman. Aici a trait Elena Farago alaturi de familia sa (sotul si copiii Coca si Mihnea) si tot aici a creat marea majoritate a operei sale. In casa memoriala se pastreaza carti, documente, fotografii, scrisori, mobilier si alte obiecte care au apartinut scriitoarei sau membrilor familiei sale.

Este singura casa memoriala din resedinta judetului Dolj, intrarea fiind libera, de luni pana vineri, intre orele 8 si 19. Celor care au ocazia si posibilitatea, le recomandam sa viziteze muzeul infiintat in memoria Elenei Farago, autoarea unor nemuritoare poezii pentru copii, captivante prin muzicalitatea lor si prin puterea de adaptare la nivelul de intelegere al celor mici.


CATELUSUL SCHIOP

Eu am numai trei picioare
Si de-abia ma misc: top, top!
Rad cand ma-ntalnesc copiii
Si ma cheama “cutu schiop”.

Fratii mei ceilalti se joaca
Cu copiii toti, dar eu
Nu pot alerga ca dansii,
Ca sunt schiop si cad mereu!

Si stau singur toata ziua
Si plang mult cand ma gandesc
Ca tot schiop voi fi de-acuma
Si tot trist am sa traiesc.

Si cand ma gandesc ce bine
M-as juca si eu acum
Si-as latra si eu din poarta
La copiii de pe drum!...

Cat sunt de frumosi copiii,
Ce cuminti, si cat de mult
Mi-ar placea sa stau cu dansii,
Sa ma joc si sa-i ascult!

Dar copiii rai la suflet
Sunt urati, precum e-acel
Care m-a schiopat pe mine,
Si nu-i pot iubi defel...

M-a lovit din rautate
Cu o piatra in picior,
Si-am zacut, si-am plans atata,
De credeam ca am sa mor...

Acum vine si-mi da zahar
Si ar vrea sa-mi fie bun,
Si-as putea sa-l musc odata
De picior, sa ma razbun.

Dar il las asa, sa vada,
Raul, ca un biet catel
Are inima mai buna
Decat a avut-o el.

Multumim Carmenn ca ne-ai adus in casa farmecul copilariei...
Nepotica mea s-a indragostit de aceasta poezie.

mi-am inchipuit eu ca o sa va aduceti aminte ...:)